Datoria care ne-a rupt familia: între iertare și dreptate

— Nu pot să cred că iar vorbiți despre bani, a izbucnit mama, cu vocea tremurândă de nervi. — E vorba de principii, nu doar de bani, i-am răspuns încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a cincea oară în luna aceea când discuția despre datoria socrilor mei se transforma într-o ceartă între mine și mama.

Totul a început acum cinci ani, într-o primăvară ploioasă, când eram însărcinată în luna a șaptea. Stăteam pe canapea, cu burta mare, visând la camera copilului pe care abia o terminasem de zugrăvit. Atunci a sunat telefonul. Era soacra mea, doamna Mariana, cu vocea ei mereu grăbită: — Anca, dragă, am o rugăminte mare… Ne-a crăpat țevile la casa de la Breaza și nu avem cu ce să reparăm. Știu că aveți niște bani puși deoparte… Poți să ne ajuți?

Am rămas blocată. Banii aceia erau indemnizația mea de maternitate și economiile noastre din ultimii trei ani. Nu erau pentru vacanțe sau mofturi, ci pentru siguranța copilului nostru. Dar soțul meu, Radu, s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi și mi-a spus: — Sunt părinții mei. Nu putem să-i lăsăm așa. O să ne dea banii înapoi imediat ce pot.

Am acceptat, cu inima strânsă. Le-am dat 25.000 de lei, fără contract, fără martori — doar cu promisiunea lor și cu speranța că totul va fi bine. Mama mea, Elena, a aflat abia după două luni. — Cum să dai atâția bani fără nicio hârtie? Și dacă nu-i mai vezi niciodată? Am încercat să o liniștesc: — Sunt oameni serioși, mama. Nu ar face așa ceva.

Au trecut luni, apoi ani. Socrii mei au început să evite subiectul banilor ori de câte ori ne vedeam. La fiecare aniversare sau Crăciun promiteau că „la anul” ne vor returna suma. Între timp, eu am revenit la muncă după concediul de maternitate, dar banii aceia nu s-au mai întors niciodată.

Radu a început să evite discuția. — O să ne dea banii când pot. Nu vreau să-i presez. Sunt părinții mei! Dar eu simțeam cum între noi se sapă o prăpastie tot mai adâncă. Mama mă suna aproape zilnic: — Anca, nu te lăsa! E dreptul vostru! Copilul tău merită siguranță, nu promisiuni goale!

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, fetița noastră, am izbucnit: — Radu, nu mai pot! Mă simt folosită și trădată! Banii ăia erau pentru copilul nostru! El s-a uitat la mine cu ochii umezi: — Știu… Dar dacă nu pot? Dacă îi pierdem definitiv? Ce vrei să fac? Să-i dau în judecată?

A doua zi am mers la socri. Am intrat în casa lor de la Breaza — renovată frumos, cu mobilă nouă și flori proaspete pe masă. Soacra mea m-a întâmpinat cu un zâmbet larg: — Ce bine că ați venit! Hai să bem o cafea! Eu am tăiat scurt: — Mariana, despre bani… Mai putem spera că îi vom primi înapoi?

A tăcut o clipă, apoi a oftat: — Anca, dragă… Știi cum e viața la pensie… Avem rate la bancă… Poate ar fi mai bine să uităm de povestea asta. Suntem familie! Radu a dat din cap aprobator: — Are dreptate mama. Hai să iertăm datoria. Nu vreau scandaluri.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am ridicat brusc și am ieșit afară. În drum spre casă am plâns în tăcere.

Mama m-a găsit a doua zi stând pe balcon, privind în gol. — Anca, nu poți lăsa lucrurile așa! Dacă le ierți datoria acum, ce exemplu dai copilului tău? Că e ok să profiți de cei dragi?

În zilele următoare am început să mă cert tot mai des cu Radu. El era prins între loialitatea față de părinți și dragostea pentru mine și copilul nostru. Eu mă simțeam singură și trădată de toți cei pe care îi iubeam.

Într-o seară am avut o discuție aprinsă cu mama:
— Dacă nu iei atitudine acum, o să regreți toată viața! mi-a spus ea printre lacrimi.
— Dar dacă îi pierd pe toți? Dacă Radu nu mă mai poate privi în ochi?
— Mai bine singură decât folosită!

M-am dus la Radu și i-am spus:
— Trebuie să alegi: ori ne susții pe mine și pe Maria și ceri banii înapoi, ori… nu știu ce se va întâmpla cu noi.
El a tăcut mult timp.
— Anca… Îmi pare rău. Nu pot să-mi pun părinții în situația asta. Dacă vrei să-i dai în judecată, fă-o tu.

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Am dormit singură în acea noapte pentru prima dată după zece ani de căsnicie.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Maria întreba mereu de ce suntem triști. Mama venea des și încerca să mă convingă să nu cedez.

Într-un final, am decis să merg la un mediator de familie. Acolo am plâns toți trei: eu, Radu și mama. Am vorbit despre bani, dar mai ales despre ce înseamnă respectul și iubirea într-o familie.

Radu a acceptat să le ceară socrilor mei măcar o parte din bani înapoi. Mariana a plătit 5.000 de lei după încă un an de discuții amare. Restul banilor au rămas o rană deschisă între noi.

Astăzi încă locuim împreună, dar ceva s-a rupt definitiv între mine și Radu. Mama nu mai vine atât de des; spune că nu vrea să ne vadă suferind.

Mă întreb adesea: oare merită să ierți orice pentru familie? Sau există un prag peste care nu poți trece fără să te pierzi pe tine însuți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?