Datoria nerostită a familiei: Povestea unei renovări care a zguduit legăturile de sânge

— Ei, acum e rândul tău să ne ajuți cu renovarea, a anunțat vesel fratele meu, Radu, cu un zâmbet larg, de parcă tocmai îmi dăduse vestea că am câștigat la loto.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se strânge stomacul. În spatele lui, cumnata mea, Mirela, își freca palmele, privindu-mă cu ochii ei mari și reci. În mintea mea, au început să se deruleze scenele de acum doi ani, când eu și soția mea, Ioana, ne-am apucat de renovat apartamentul nostru din Militari. Atunci, Radu și Mirela au promis că vin să ne ajute. Au promis de atâtea ori încât am început să cred că poate chiar vor veni. Dar n-au venit niciodată. Nici măcar o zi. Nici măcar un telefon să întrebe dacă avem nevoie de ceva.

— Sigur că da, am răspuns încercând să-mi ascund iritarea. Când începeți?

— Păi… de săptămâna viitoare. Am luat deja vopsea, am vorbit cu un meșter pentru gresie și faianță, dar la zugrăvit și mutat mobila ne bazăm pe tine și pe Ioana. Știi cum e… familie!

Familie. Cuvântul ăsta mi-a răsunat în cap ca o lovitură de ciocan. Familia care te ajută la greu. Familia care nu te lasă la nevoie. Familia care te sună doar când are nevoie de ceva.

În drum spre casă, Ioana m-a privit lung.

— Ce-ai de gând să faci?

— Nu știu, i-am spus sincer. Mă simt ca un prost. Noi am tras ca nebunii atunci, singuri. Ți-aduci aminte cum am dormit pe saltea gonflabilă două săptămâni? Cum am cărat sacii de moloz pe scări pentru că liftul era stricat? Și ei nici măcar n-au venit să vadă cum arată casa după ce am terminat.

Ioana a oftat.

— Dacă nu vrei să-i ajuți, spune-le. Dar știi cum e mama ta…

Știam. Mama era genul care credea că „frații trebuie să se ajute între ei”. Că „nu contează ce-a fost, contează ce faci acum”. Dar eu nu mai puteam să trec peste.

În seara aceea, am primit un mesaj de la mama: „Sunt mândră de tine că îl ajuți pe Radu! Așa trebuie între frați!”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am luat telefonul și am început să scriu:

„Mamă, știi că atunci când am renovat noi, Radu și Mirela n-au venit deloc? Nici măcar o zi?”

Răspunsul a venit rapid:

„Lasă, mamă, poate au avut motivele lor. Nu mai ține supărare.”

Nu mai ține supărare. Dar dacă supărarea asta e ca un cui ruginit în inimă? Dacă nu pot s-o scot?

A doua zi, la serviciu, nu m-am putut concentra deloc. Colegul meu, Vlad, m-a întrebat ce am pățit.

— Nimic grav… doar probleme de familie.

— Las’ că știu eu cum e! Și sor-mea mă sună doar când are nevoie de bani sau de ajutor la mutat mobilă. În rest… dispariție totală!

Am zâmbit amar. Parcă toți avem aceeași poveste.

Sâmbătă dimineața am ajuns la apartamentul lui Radu. Era deja acolo cu Mirela și cu socrul lui, domnul Ilie, care bea cafea și dădea indicații.

— Hai că avem mult de muncă! a zis Radu energic.

Am început să dăm jos perdelele, să mutăm mobila grea din sufragerie. După două ore eram leoarcă de transpirație și cu spatele în pioneze.

— Pauză! a strigat Mirela din bucătărie. Am făcut niște sandvișuri.

Am stat la masă cu toții. Domnul Ilie povestea despre vremurile când el și frații lui lucrau împreună la casa părintească din Buzău.

— Pe vremea aia nu existau supărări între frați! Ne ajutam fără să stăm pe gânduri!

M-am uitat la Radu. El evita privirea mea.

După masă, am continuat treaba până seara târziu. Când am plecat acasă, eram epuizat fizic și sufletește.

În zilele următoare am revenit iar și iar. Fiecare zi era o luptă cu mine însumi: să tac sau să spun adevărul? Să fiu „fratele bun” sau omul care nu mai acceptă ipocrizia?

Într-o seară, după ce am terminat de dat cu lavabil în dormitorul lor, l-am prins pe Radu singur pe balcon.

— Radu… pot să te întreb ceva?

— Sigur…

— Ți-amintești când am renovat noi? Tu și Mirela ați zis că veniți să ne ajutați… dar n-ați venit niciodată.

A tăcut câteva secunde.

— Știu… Ne-a fost greu atunci cu serviciul… Mirela era stresată cu jobul nou… Și sincer… nici nu prea ne pricepem la d-astea.

— Dar acum vă pricepeți?

A zâmbit forțat.

— Acum avem nevoie…

M-am uitat la el lung.

— Știi ce doare cel mai tare? Nu că n-ați venit atunci. Ci că acum vă comportați ca și cum ar fi normal să sar eu pentru voi fără discuții. Ca și cum totul e uitat.

Radu a oftat.

— Așa e familia noastră… Nu prea știm să spunem lucrurilor pe nume.

Am plecat acasă cu inima grea. În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am gândit la tata — cum ar fi reacționat el? Tata mereu spunea: „Ajută cât poți, dar nu te lăsa călcat în picioare.”

A doua zi i-am spus Ioanei:

— Gata. Azi terminăm ce-am promis și apoi nu mai fac nimic în plus. Dacă mă sună pentru altceva, le spun direct ce simt.

Când am terminat renovarea, Radu mi-a mulțumit sec. Mirela mi-a dat o pungă cu prăjituri „de casă”. Mama m-a sunat iar:

— Sunt mândră de tine! Așa trebuie între frați!

Dar eu nu mai simțeam nimic decât oboseală și goliciune.

Acum stau pe balconul meu proaspăt renovat și mă întreb: oare cât trebuie să dai din tine pentru familie ca să fii „fratele bun”? Și dacă familia nu dă nimic înapoi… tu cine mai ești?