„De azi nu mai ai mamă!” — Povestea unei despărțiri între generații

— Cum adică, „mama ești cea mai bună din lume”? Am simțit cum inima mi se strânge și sângele îmi urcă în obraji. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, când am auzit vocea soacrei mele, doamna Lidia, râzând satisfăcută. Petru, băiatul meu, tocmai îi spusese: „Mamă Lidia, sunteți cea mai bună mamă din lume. Vă mulțumesc pentru tot.”

Am rămas împietrită. Petru nu mi-a spus niciodată asta mie. De fapt, de când s-a căsătorit cu Ana, parcă s-a îndepărtat tot mai mult. Îl vedeam rar, iar când venea acasă era mereu grăbit, cu gândul la altceva. Dar acum, să-l aud spunând acele cuvinte… simțeam că mi se rupe ceva în suflet.

— Mamă, nu te supăra, a zis Petru văzându-mi fața. E doar o vorbă…

— O vorbă? am izbucnit eu. O vorbă care doare! Ai uitat cine te-a crescut? Cine a stat nopți întregi lângă tine când aveai febră? Cine a muncit să-ți pună pâinea pe masă?

Ana s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu cred că e cazul să facem o dramă din asta. Petru doar a vrut să fie politicos.

— Politicos? am repetat eu, aproape șoptind. Politicos cu cine? Cu mine nu mai e nevoie?

Soacra mea a zâmbit larg și a dat din umeri.

— Las-o, dragă, fiecare cu mama lui. Poate tu nu ai știut să-l ții aproape…

Atunci am simțit că explodez. M-am ridicat și am trântit cana pe masă.

— De azi nu mai ai mamă! am strigat către Petru. Dacă pentru tine altcineva e mama ta, atunci să-ți fie bine!

Am ieșit din bucătărie tremurând. Lacrimile îmi curgeau pe obraji și nu le puteam opri. M-am închis în dormitor și am stat acolo ore întregi, ascultând cum ceilalți râd și vorbesc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Petru: cum am renunțat la serviciu ca să-l cresc, cum am rămas singură după ce tatăl lui a plecat în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Cum am făcut foamea ca să-i cumpăr haine noi la școală și cum i-am pus mereu pachetul cu mâncare preferată. Și acum… acum eram dată la o parte pentru o femeie pe care o cunoștea de doar câțiva ani.

A doua zi dimineață, Ana a bătut la ușă.

— Doamnă Maria, vă rog să nu vă supărați pe Petru. Știți cum sunt bărbații… Vor să mulțumească pe toată lumea.

— Nu e vorba doar de o vorbă, Ana. E vorba de respect. De recunoștință. De familie!

— Familia se schimbă, a zis ea încet. Acum suntem și noi familia lui Petru.

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei o siguranță pe care eu nu o mai aveam de mult. Poate avea dreptate. Poate timpul meu trecuse.

Petru nu a venit să vorbească cu mine în ziua aceea. Nici în următoarele zile. Am simțit cum între noi se sapă o prăpastie tot mai adâncă.

Sora mea, Elena, m-a sunat după câteva zile.

— Ce-ai pățit, Maria? Te aud plângând la telefon…

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, sor-mea… Nu-l judeca prea aspru pe Petru. Știi cum sunt tinerii azi. Se leagă repede de cine le oferă atenție și confort. Dar tu rămâi mama lui. Nu uita asta!

— Dar dacă el uită?

— Nu uită nimeni cine i-a dat viață. Dar uneori trebuie să-i lași să greșească singuri.

Am încercat să-mi ascult sora, dar rana era prea proaspătă.

Într-o duminică după-amiază, am primit un mesaj de la Petru: „Mamă, îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu am vrut să te fac să suferi. Te iubesc.”

Am citit mesajul de zeci de ori fără să-i răspund. Mândria mă ținea pe loc.

Au trecut săptămâni fără să ne vedem sau să vorbim. Într-o zi l-am întâlnit întâmplător pe stradă, împreună cu Ana și cu soacra ei. S-au oprit în fața mea.

— Mamă… a spus Petru încet.

Lidia s-a uitat la mine cu un zâmbet superior.

— Vedeți? Tot la mama lui adevărată se întoarce omul când are nevoie…

M-am uitat la Petru și am văzut în ochii lui regretul și dorința de împăcare.

— Mamă… iartă-mă!

Am simțit cum zidurile din jurul inimii mele încep să se crape.

— Nu știu dacă pot uita ce-ai spus… dar poate pot ierta.

Petru m-a îmbrățișat strâns și pentru prima dată după mult timp am simțit că sunt din nou mama lui.

Dar rana rămâne acolo, undeva adânc. M-am întrebat mereu: oare cât valorează o mamă în ochii copilului ei când lumea din jur îi oferă alte modele? Și cât de mult trebuie să lupți pentru locul tău în inima celui pe care l-ai crescut?

Poate că fiecare mamă ajunge într-o zi să-și pună această întrebare: „Cât de ușor poate fi înlocuit sufletul unei mame?” Voi ce credeți?