De ce ar trebui să-mi vând apartamentul doar ca să fie familia soțului fericită? – Povestea unei femei românce care a luptat pentru propriul cămin

— Nu pot să cred că îmi ceri asta, Vlad! Am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Lumina rece a becului se reflecta în ochii lui, dar nu vedeam decât o hotărâre încăpățânată, pe care nu o recunoscusem niciodată la bărbatul cu care mă căsătorisem acum șapte ani.

— Irina, nu e vorba doar despre noi. E vorba despre familie! Fratele meu are nevoie de ajutor. Dacă nu plătim datoria aia, îl bagă la pușcărie! a răspuns el, ridicând vocea.

M-am uitat la el, apoi la soacra mea, care stătea pe scaunul din colț, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Pe chipul ei se citea disprețul: „Ce fel de noră ești dacă nu-ți ajuți familia?”

Apartamentul era singurul lucru care-mi mai rămăsese de la mama. Îl moștenisem după ce ea s-a stins de cancer, iar fiecare colțișor era plin de amintiri: mirosul de cafea dimineața, perdelele brodate de ea, rafturile cu cărți vechi. Cum aș fi putut să renunț la toate astea?

— Nu pot, Vlad. Nu pot să vând apartamentul. E casa mea, e tot ce am! am spus, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Soacra mea a izbucnit:

— Ești egoistă! Dacă ai fi fost mamă adevărată, ai fi înțeles ce înseamnă sacrificiul pentru familie!

Mi-am strâns fetița, pe Mara, lângă mine. Avea doar cinci ani și nu înțelegea de ce toți țipau. M-a privit cu ochii ei mari și m-a întrebat încet:

— Mami, plecăm din casa noastră?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era doar despre mine. Era despre ea, despre viitorul ei. Cum aș fi putut s-o smulg din locul unde crescuse, unde avea camera ei roz și păpușile preferate?

În zilele următoare, presiunea a crescut. Vlad nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Soacra venea zilnic cu „sfaturi”:

— Gândește-te bine, Irina! O familie unită trece peste orice împreună!

Fratele lui Vlad, Lucian, mă suna și el:

— Te rog, Irina! Nu vreau să ajung la pușcărie pentru niște bani nenorociți! Am făcut o greșeală…

Dar nimeni nu se gândea la mine. La Mara. La ce însemna acel apartament pentru noi.

Într-o noapte, am stat trează până târziu. Am deschis sertarul cu scrisorile mamei și am găsit una pe care nu o citisem niciodată. Scria: „Irina, să nu lași pe nimeni să-ți ia ceea ce ai construit cu sufletul tău. Casa asta e pentru tine și copilul tău.”

Atunci am știut că nu pot ceda.

A doua zi dimineață, i-am chemat pe toți în sufragerie. Vlad, soacra, Lucian. Am vorbit cu voce tremurată la început, dar apoi din ce în ce mai hotărât:

— Nu voi vinde apartamentul. Îmi pare rău pentru tine, Lucian, dar nu pot sacrifica viitorul meu și al Marei pentru greșelile tale. Dacă vreți să mă urâți pentru asta, urâți-mă! Dar eu nu mai pot trăi cu frica de a pierde tot ce am.

Vlad a izbucnit:

— Deci familia mea nu contează pentru tine?

— Familia ta? Dar eu și Mara ce suntem? Familia ta sau doar niște pioni pe care îi sacrifici când ai nevoie?

Soacra a început să plângă teatral:

— Vai de mine! Ce noră am crescut!

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Dar nu am cedat.

Au trecut zile grele după aceea. Vlad s-a mutat temporar la mama lui. Mara mă întreba mereu dacă tati se mai întoarce acasă. Îmi venea să urlu de durere și neputință. Dar în fiecare seară îi citeam Marei povești și îi promiteam că nu vom pleca niciodată din casa noastră.

Prietenii mei mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Unele colege de la serviciu îmi spuneau că poate ar fi trebuit să cedez „pentru liniștea familiei”. Dar eu știam că dacă aș fi făcut-o, n-aș mai fi fost eu însămi.

După două luni de tăcere și răceală, Vlad s-a întors acasă. Era schimbat. Mai obosit, mai tăcut.

— Irina… Poate ai avut dreptate. Poate că am cerut prea mult de la tine. Dar nu știu cum să repar tot ce-am stricat…

L-am privit lung. Știam că nimic nu va mai fi ca înainte. Dar măcar știam cine sunt acum.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad și cu mine încă suntem împreună, dar relația noastră s-a schimbat. Am pus limite clare între noi și familia lui. Mara crește frumos în apartamentul nostru mic, dar plin de dragoste.

Uneori mă întreb: câte femei din România au trecut prin asta? Câte au avut curajul să spună „nu” când toată lumea le cerea sacrificiul suprem? Și oare cât valorează liniștea unui cămin față de pretențiile unei familii extinse?

Poate că nu am făcut alegerea perfectă pentru toți… dar am făcut-o pentru mine și pentru copilul meu. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Este egoism sau curaj să-ți aperi propriul cămin?