De ce fiul meu, Vlad, mi-a spus că nu sunt invitată la nunta lui: Mărturia unei mame

— Mamă, nu vreau să vii la nuntă.
Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, în mijlocul bucătăriei unde tocmai terminasem de pus masa. Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la el ca și cum nu l-aș fi recunoscut. Avea ochii aceia verzi, moșteniți de la mine, dar privirea îi era rece, străină.
— Cum adică să nu vin? Vlad, sunt mama ta!
A oftat, evitându-mi privirea.
— E mai bine așa. Pentru toți.
M-am așezat pe scaun, simțind cum mi se taie picioarele. Am crescut singură acest băiat, după ce Mihai, soțul meu, ne-a lăsat pentru alta când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit două joburi, am renunțat la visele mele, doar ca el să aibă tot ce-i trebuie. Și acum, când ar fi trebuit să-mi văd copilul fericit la casa lui, primesc această sentință.

Nu am dormit toată noaptea. M-am perpelit în pat, întorcând pe toate fețele ultimele luni. Da, recunosc, nu am fost de acord cu alegerea lui. Irina mi s-a părut mereu prea distantă, prea rece cu mine. Poate am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun. Poate am încercat să-l protejez prea mult. Dar oare nu asta face orice mamă?

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu el din nou. L-am găsit în sufragerie, făcându-și bagajele.
— Vlad, te rog… Nu putem să discutăm ca doi oameni mari?
— Mamă, nu vreau scandal la nuntă. Nu vreau să te cerți cu Irina sau cu părinții ei.
— Dar eu nu m-am certat cu nimeni! Doar am spus ce cred…
— Exact asta e problema! Mereu spui ce crezi, fără să te gândești cum îi rănești pe ceilalți.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost din dragoste, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

În zilele care au urmat, am încercat să mă ocup cu treburile casei, dar fiecare colț îmi amintea de Vlad copil: urmele creionului pe perete, jucăriile vechi din debara, fotografiile de la serbările școlare. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva pe drum. Poate am fost prea posesivă. Poate am pus prea multă presiune pe el să fie „bărbatul casei” după ce Mihai a plecat.

Sora mea, Elena, a venit într-o seară să mă vadă.
— Maria, trebuie să-l lași să-și trăiască viața. Știu că doare, dar copiii nu sunt ai noștri pentru totdeauna.
— Dar eu nu pot să accept că nu sunt invitată la nunta propriului meu copil! Ce o să zică lumea?
— Lumea o să uite repede. Tu trebuie să te gândești la tine și la Vlad.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Mi-am dat seama că nu mai plânsesem așa de când Mihai ne-a părăsit.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, sper că într-o zi o să mă înțelegi.”
Atât. Fără explicații, fără scuze.

M-am dus la biserică în ziua nunții lui. Am stat pe o bancă în spate și am ascultat clopotele bătând pentru fericirea altora. M-am rugat pentru Vlad și pentru Irina, chiar dacă nu eram acolo lângă ei. Am simțit un gol imens în suflet, dar și o urmă de speranță că poate timpul va vindeca această rană.

După nuntă, vecina mea, doamna Stanciu, a venit la mine cu o farfurie de cozonac.
— Să nu fii supărată pe Vlad. Și fata mea a făcut la fel când s-a măritat. Tinerii de azi cred că știu ei mai bine…
Am zâmbit amar.
— Poate chiar știu mai bine… Sau poate noi am uitat cum e să fii tânăr și să vrei libertate.

Au trecut luni de zile fără să primesc niciun semn de la Vlad. Într-o seară ploioasă de noiembrie, cineva a bătut la ușă. Era el. Udat leoarcă, cu ochii roșii de oboseală.
— Mamă… pot să intru?
L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Am stat așa minute bune, până când am simțit că inima mea începe să bată din nou normal.

— Îmi pare rău că te-am rănit… Nu știam cum altfel să gestionez totul cu Irina și cu tine…
— Vlad, eu te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să învățăm să vorbim unul cu altul fără să ne rănim.
A dat din cap și a zâmbit trist.

Acum încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi. Nu e ușor. Încerc să-mi țin părerile pentru mine și să-l ascult mai mult. El încearcă să mă includă mai mult în viața lui. Irina încă e distantă cu mine, dar măcar mă salută politicos.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să renunțe o mamă la ea însăși pentru fericirea copilului? Și dacă dragostea noastră e atât de mare, de ce uneori doare atât de tare?