De ce nu mă ascultă bunicii? Strigătul meu nerostit

— Ana, vino să vezi ce ți-am cumpărat! vocea bunicii răsună veselă din sufragerie, în timp ce eu stau pe hol, cu ghiozdanul atârnând greu pe umăr și cu inima și mai grea. Mă uit la mama, care îmi face semn să intru, dar ochii ei trădează o oboseală pe care o știu prea bine. Intrând în cameră, îi văd pe bunicii mei așezați pe canapea, cu un zâmbet larg și o cutie mare, colorată, în brațe.

— Uite, păpușa asta e exact ca cele cu care mă jucam eu când eram mică! spune bunica, desfăcând cu grijă ambalajul. Păpușa are păr galben ca soarele și o rochie roz cu volane. Bunicul completează:

— Și uite, i-am luat și un set de ceai, să faci petreceri cu păpușile tale, cum făcea mama ta când era mică.

Îi privesc pe amândoi, încercând să zâmbesc. Dar în sufletul meu simt cum se adună norii. Nu vreau păpuși. Nu vreau seturi de ceai. Îmi doresc un set de construcții Lego cu roboți, așa cum am văzut la televizor și cum am spus de atâtea ori. Dar bunicii nu mă aud niciodată cu adevărat.

Mama încearcă să intervină:

— Mama, tata, Ana nu prea se joacă cu păpuși…

Bunica oftează și mă privește cu blândețe:

— Lasă, dragă, toate fetițele se joacă cu păpuși. O să vezi că îi va plăcea. E doar o fază.

Mă simt invizibilă. Mă așez pe covor și mă prefac interesată de păpușă, dar gândul meu zboară la colegul meu Vlad, care are un set Lego uriaș și construiește nave spațiale. El nu trebuie să se prefacă niciodată că îi plac lucruri care nu-l interesează.

După ce bunicii pleacă, mama vine la mine în cameră. Se așază lângă mine pe pat și mă mângâie pe păr.

— Știu că nu e ce ți-ai dorit… Dar bunicii te iubesc mult. Ei cred că așa e bine pentru tine.

— Dar de ce nu mă ascultă? De ce nu pot să-mi ia ce-mi place mie? întreb cu voce stinsă.

Mama oftează din nou:

— Pentru că ei cred că știu mai bine. Așa au crescut ei. Pentru ei, fetițele trebuie să fie cuminți, să se joace frumos cu păpuși și să nu-și murdărească rochiile.

Mă simt prinsă într-o lume care nu e a mea. La școală, colegii râd de mine când le spun că nu-mi plac păpușile. Profesoara mă ceartă dacă mă joc cu băieții în pauză. Acasă, bunicii îmi spun mereu că trebuie să fiu „o domnișoară adevărată”. Dar eu vreau doar să fiu Ana.

Într-o zi, după școală, tata mă ia de la poartă. Îl văd obosit, dar zâmbește larg când mă vede.

— Ce-ai mai făcut azi?

— Nimic… răspund încet.

— Hai să mergem la magazinul de jucării. Poate găsim ceva ce-ți place ție.

Inima îmi sare din piept de bucurie. În magazin, ochii mi se opresc pe raftul cu Lego. Tata mă lasă să aleg orice vreau. Îmi iau un set cu roboți și nave spațiale.

Când ajungem acasă, bunica e deja acolo. Mă vede cu cutia în brațe și se strâmbă ușor.

— Iar jucării pentru băieți? Ana, tu ești fată! Ce-o să zică lumea?

Tata intervine calm:

— Mama, las-o pe Ana să fie fericită. Nu contează ce zice lumea.

Bunica oftează și pleacă în bucătărie. Simt lacrimile cum îmi urcă în ochi. Tata mă ia în brațe.

— Nu plânge, puiule. E greu să-i faci pe toți fericiți. Dar tu trebuie să fii tu însăți.

În seara aceea, stau în camera mea și construiesc roboți din Lego. Mă simt liberă pentru prima dată după mult timp. Dar știu că mâine va trebui iar să mă prefac în fața bunicilor.

Sâmbătă dimineața mergem la ei la țară. Bunicul mă ia de mână și mă duce în grădină.

— Hai să udăm florile împreună! îmi spune vesel.

Îl urmez fără chef. În timp ce udăm florile, bunicul începe să povestească despre copilăria lui:

— Pe vremea mea nu aveam atâtea jucării… Ne jucam cu bețe și pietre. Dar eram fericiți.

Îl ascult și încerc să-mi imaginez cum ar fi fost viața fără jucării deloc. Poate că el chiar crede că păpușa e un lux pentru mine.

La masă, bunica aduce prăjituri și începe iar discuția:

— Ana, ai grijă să nu-ți murdărești rochia! Și după masă mergem să ne jucăm cu păpușa nouă.

Nu mai rezist și izbucnesc:

— Nu vreau păpuși! Nu-mi plac! Vreau Lego! Vreau roboți!

Toată lumea amuțește. Bunica se uită la mine ca și cum i-aș fi spus ceva de neiertat.

— Ana! Nu se vorbește așa! strigă ea.

Tata intervine din nou:

— Mama, las-o să spună ce simte.

Bunica începe să plângă încet:

— Eu doar am vrut să-i fac o bucurie… Poate nu mai știu cum…

Mă simt vinovată și confuză. O iubesc pe bunica mea, dar nu vreau să trăiesc viața pe care ea o visează pentru mine.

Seara, când plecăm spre casă, mama îmi spune:

— E greu pentru toată lumea când lucrurile se schimbă. Dar poate că azi ai făcut primul pas ca ei să te vadă așa cum ești.

În camera mea, printre piese colorate de Lego și păpuși uitate într-un colț, mă întreb: oare cât timp va trece până când voi putea fi eu însămi fără să rănesc pe nimeni? De ce e atât de greu ca cei dragi să ne asculte cu adevărat?