„De ce trebuie să dorm în bucătărie?” – Povestea unei mame românce alungate din propria casă

— Mamă, nu mai merge așa. De azi înainte, o să dormi în bucătărie. Noi avem nevoie de camerele astea, suntem trei acum, nu mai suntem copii.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Radu, băiatul meu cel mare, stătea în pragul sufrageriei cu brațele încrucișate, privindu-mă de parcă eram o chiriașă nepoftită. Lângă el, Andreea, nora mea, își ținea fetița în brațe și se uita pe furiș la mine, evitând să-mi întâlnească privirea. Era casa mea. Casa pe care eu și soțul meu, Dumnezeu să-l ierte, am construit-o cu mâinile noastre. Și totuși, în acel moment, m-am simțit ca o străină.

— Dar Radu… e casa mea! Am dormit aici patruzeci de ani! Am crescut aici doi copii! am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Știu, mamă. Dar uite cum stau lucrurile: Andreea are nevoie de liniște cu cea mică. Eu trebuie să mă odihnesc pentru serviciu. Tu… tu oricum nu ai nevoie de mult spațiu. Bucătăria e caldă și ai tot ce-ți trebuie acolo.

Am rămas cu ochii în podea. M-am simțit mică, inutilă. M-am gândit la toate nopțile în care am stat trează lângă patul lui când avea febră, la toate zilele în care am muncit peste program ca să nu le lipsească nimic. Și acum? Acum eram un bagaj incomod.

Prima noapte în bucătărie a fost un coșmar. M-am întins pe canapeaua veche, cu miros de ciorbă și cafea stătută. Dincolo de ușă se auzeau râsete și pași mici – nepoata mea descoperind lumea. M-am ghemuit sub pătura subțire și am plâns în tăcere. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Oare am fost prea blândă? Prea permisivă? Sau poate prea prezentă?

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de cenușii. Dimineața mă trezeam devreme să nu deranjez pe nimeni. Făceam cafeaua pentru toți, pregăteam micul dejun și mă retrăgeam în colțul meu din bucătărie. Uneori, Andreea intra fără să bată și îmi arunca priviri reci:

— Elena, ai grijă să nu lași vasele nespălate! Știi că Radu se enervează dacă găsește dezordine.

M-am obișnuit să fiu invizibilă. Seara ieșeam pe balconul mic să respir aer curat și să-mi adun gândurile. Îmi era dor de Irina, fata mea cea mică, plecată la Cluj cu serviciul. Ea mă suna des:

— Mamă, ce faci? Cum te simți?

— Bine, draga mea… mă descurc.

Dar vocea mea trăda adevărul. Într-o zi, Irina a venit pe neașteptate acasă. A intrat direct în bucătărie și m-a găsit plângând cu capul pe masă.

— Mamă! Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre sughițuri: cum Radu și Andreea mă tratează ca pe o povară, cum nu mai am niciun colț al meu în propria casă.

Irina a ieșit val-vârtej din bucătărie și s-a dus direct la fratele ei:

— Radu! Ție ți se pare normal ce faci? Să-ți dai mama afară din camera ei? S-o umilești așa?

Radu a ridicat din umeri:

— Nu e vorba de umilință! E vorba de spațiu! Avem nevoie de intimitate.

— Atunci mutați-vă voi! Casa asta e a mamei!

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii au auzit totul prin pereți. Radu a țipat că el muncește cel mai mult, că Andreea nu poate sta cu soacra pe cap, că eu nu înțeleg cât e de greu să crești un copil azi. Irina a plâns de furie:

— Mamă, hai cu mine la Cluj! Nu meriți să fii tratată așa!

Am refuzat atunci. Încă speram că lucrurile se vor schimba. Dar nimic nu s-a schimbat. Într-o seară, după ce am adormit pe jumătate pe canapea, am auzit-o pe Andreea spunându-i lui Radu:

— Nu mai pot cu maică-ta aici! Ori pleacă ea, ori plec eu!

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul. Am pus câteva haine într-o geantă veche și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am luat trenul spre Cluj și m-am mutat la Irina.

Primele zile au fost grele. M-am simțit ca un copil pierdut într-un oraș străin. Dar Irina m-a ajutat să-mi găsesc un rost: am început să gătesc pentru vecini, să mă implic la biserică, să merg la cursuri de pictură pentru seniori.

Radu nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă sunt bine. Doar nepoata mea îmi trimite uneori desene prin poștă.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: unde se rupe legătura dintre mamă și copil? Când devine sacrificiul o povară? Oare câte alte mame trăiesc aceeași umilință în tăcere?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că niciodată nu e prea târziu să-ți recapeți demnitatea.

Oare câte dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați fi făcut în locul meu?