De fiecare dată când ginerele meu vine acasă, trebuie să mă ascund: Povestea unei bunici românce

— Elena, Vlad vine peste o oră. Te rog… poate ar fi mai bine să nu te vadă aici, a șoptit Ioana, fiica mea, cu ochii în pământ. M-am oprit din împăturit hăinuțele Marei și am simțit cum inima mi se strânge ca un pumn. M-am uitat la ceas: era abia ora patru după-amiaza, iar eu trebuia să dispar din casa în care, cu doar câteva ore înainte, râdeam cu nepoțica mea la masă.

Nu știu când am ajuns să fiu oaspetă în viața propriei mele fiice. Când era mică, Ioana îmi spunea că nu va pleca niciodată de lângă mine. Dar viața nu ține cont de promisiuni de copil. S-a îndrăgostit de Vlad, un bărbat serios, dar rece ca o iarnă fără zăpadă. De la început am simțit că nu mă place. Poate pentru că nu am avut niciodată bani mulți, poate pentru că am crescut-o singură pe Ioana după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la fabrică. Poate pentru că nu știu să mă port „modern”, cum spune el.

— Mamă, nu e vorba de tine… Vlad are nevoie de liniște după muncă. Știi cum e el… Nu vrea agitație în casă, mi-a spus Ioana într-o seară, încercând să mă liniștească.

Dar eu știam adevărul. Vlad nu mă suporta. Îl deranja că îi gătesc Marei mâncare „ca la mama acasă”, că îi spun povești cu zâne și balauri, că îi cânt „Somnoroase păsărele” la culcare. Îl deranja că Mara mă iubește și mă caută cu ochii când intru pe ușă.

Într-o zi, am auzit-o pe Mara strigând din camera ei:
— Buni! Unde ești? Vino să-mi citești povestea!

Am vrut să intru, dar Vlad era deja acolo.
— Mara, las-o pe bunica. Acum stai cu tati.

M-am retras în bucătărie și am plâns în tăcere. Mi-am amintit de serile când Ioana era mică și citeam împreună până adormea cu capul pe umărul meu. Acum, acele momente erau doar amintiri.

De fiecare dată când Vlad venea acasă mai devreme, Ioana îmi trimitea un mesaj: „Mamă, te rog, poți să vii mâine?” Sau: „Poate azi nu stai până târziu…” Și eu plecam, cu sufletul greu și pașii mici, ca să nu deranjez.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am rămas blocată pe holul blocului lor. Vlad intrase pe ușă mai devreme decât de obicei. Am stat ascunsă după ușa liftului, ținându-mi respirația ca un copil prins cu mâța-n sac. Am auzit cum vorbea cu Ioana:
— Iar a fost maică-ta aici? Ți-am spus că nu vreau să găsesc urme de ea prin casă!

Ioana a tăcut. Știam că suferă și ea. Dar între mine și Vlad, ea trebuia să aleagă liniștea familiei ei.

Într-o seară de Crăciun, am încercat să aduc pacea la masa noastră. Am gătit sarmale și cozonac, am pus masa frumos și am aprins lumânări parfumate. Mara era fericită, dansa prin casă cu o coroniță de brad pe cap.

— Ce frumos miroase! a spus Mara.

Vlad a intrat în sufragerie și s-a uitat la mine cu răceală:
— Elena, nu trebuia să te deranjezi. Noi mâncăm altceva diseară.

Ioana a încercat să salveze momentul:
— Mamă, hai să mâncăm noi două cu Mara în bucătărie.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu eram mama care făcea totul pentru copilul ei — iar acum eram o povară.

Într-o zi, Mara a venit la mine cu ochii mari și triști:
— Buni, de ce pleci mereu când vine tati?

Am înghițit în sec și i-am zâmbit forțat:
— Pentru că tati are nevoie de liniște după muncă, draga mea.

Dar Mara nu s-a lăsat păcălită:
— Dar eu vreau să fii aici mereu!

Am strâns-o tare la piept și am plâns în tăcere.

Într-o duminică dimineață, Ioana m-a sunat plângând:
— Mamă, nu mai pot! Vlad spune că dacă nu încetezi să vii atât de des, va pleca el! Ce să fac?

Mi-am simțit inima sfâșiată între două lumi: lumea copilului meu și lumea nepoatei mele. Am decis atunci să mă retrag. Am început să vin doar o dată pe săptămână și doar când Vlad era plecat la serviciu sau la fotbal cu prietenii lui.

Casa mea a devenit tăcută ca o biserică pustie. M-am apucat de croșetat pulovere pentru Mara și i le trimiteam prin Ioana. Îi scriam bilețele cu povești inventate și le ascundeam în buzunarele hainelor ei.

Într-o zi, Mara a venit la mine cu un desen:
— Buni, uite! Noi două ținându-ne de mână sub un curcubeu. Să nu uiți niciodată!

Am plâns atunci ca niciodată. Mi-am dat seama că dragostea adevărată nu poate fi ascunsă sau alungată dintr-o casă — ea rămâne acolo unde e nevoie de ea.

Acum trăiesc din amintiri și din speranța că într-o zi Vlad va înțelege cât de mult contează o bunică pentru un copil. Poate va veni o zi când nu va mai trebui să mă ascund după ușa liftului sau să plec pe furiș din casa fiicei mele.

Mă întreb adesea: oare cât poate duce inima unei mame fără să se frângă? Și câte sacrificii trebuie să facem pentru liniștea celor dragi? Voi ce ați face în locul meu?