Din Fata Tatii, la Pragul Ușii: Povestea Unei Excluderi din Propria Familie

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! strigă tata, trântind ușa bucătăriei de perete. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Băiatul meu, Darius, s-a ascuns după scaun, ochii lui mari și speriați fixându-l pe bunicul care, cândva, îi aducea bomboane și îi citea povești.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea calmă. Dar știam deja. Era vorba despre spațiu. Despre faptul că suntem prea mulți sub același acoperiș și că eu, la 28 de ani, cu un copil de șase ani și fără un loc al meu, îi „invadez” viața.

— Nu mai e loc aici pentru toți! E casa mea! Tu ai avut șansa ta, Maria! De ce nu te descurci singură? De ce trebuie să stai aici? De ce trebuie să-l văd pe Darius alergând prin casă când eu vreau liniște?

M-am uitat la mama. Stătea la masă, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să dispară. Fratele meu mai mic, Vlad, a ieșit din cameră cu căștile pe urechi, prefăcându-se că nu aude nimic. În acel moment am simțit că sunt singură împotriva tuturor.

Nu a fost mereu așa. Când eram mică, tata mă lua de mână și mă ducea la pescuit pe lacul din spatele satului. Îmi spunea „fata tatii” și mă lăsa să-i țin undița. Dar totul s-a schimbat când am rămas însărcinată cu Darius. Tatăl lui a dispărut imediat ce a aflat vestea. Am rămas singură, fără sprijin, fără bani, fără speranță. M-am întors acasă cu coada între picioare, iar tata m-a primit cu brațele deschise. Sau cel puțin așa credeam atunci.

Anii au trecut și fiecare zi a devenit o luptă pentru spațiu și liniște. Tata s-a schimbat. A început să mă privească altfel, ca pe o povară. Orice zgomot făcut de Darius era un motiv de ceartă. Orice farfurie uitată pe masă era o tragedie. Orice discuție despre viitor se termina cu „Când ai de gând să pleci?”

Într-o seară, după ce Darius a adormit, am încercat să vorbesc cu tata.

— Tată, știu că nu e ușor pentru nimeni. Dar nu am unde să mă duc. Salariul de la supermarket abia îmi ajunge pentru mâncare și haine pentru Darius. Chiriile sunt enorme în oraș. Ce vrei să fac?

— Să-ți găsești un bărbat! Să-ți vezi de viața ta! Să nu mai stai aici ca o umbră! a răspuns el rece.

— Nu e atât de simplu… am șoptit.

— Niciodată nu e simplu pentru tine! Mereu ai o scuză!

Am simțit cum mi se strânge gâtul de furie și neputință. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu-l trezesc pe Darius.

Mama nu zice nimic. O văd cum se uită la mine cu milă, dar nu are curajul să-i țină piept tatei. Vlad e prea mic să înțeleagă sau prea ocupat cu liceul și prietenii lui ca să-i pese.

Într-o zi, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea o hârtie în mână.

— Maria, ai o lună să pleci! Gata! Nu mai pot! Ori tu, ori eu!

Am simțit că mi se taie picioarele.

— Și unde să mă duc? Cu copilul? Pe stradă?

— Nu mă interesează! Ești adult! Descurcă-te!

Am încercat să vorbesc cu mama după ce tata a plecat la serviciu.

— Mamă… chiar vrea să mă dea afară?

Ea a oftat adânc.

— Maria… nu știu ce să fac… El e capul familiei… Eu nu pot… Poate dacă ai încerca să vorbești cu el mai calm…

— Mamă! Nu vezi că nu vrea să audă nimic? Pentru el sunt doar o povară!

— Nu e adevărat… doar că… e obosit… și are multe pe cap…

— Și eu n-am? Și eu sunt obosită! Și eu am un copil de crescut!

Am început să caut disperată soluții: anunțuri de chirie pe OLX, grupuri de Facebook pentru mame singure, am întrebat colegele de la muncă dacă știu ceva ieftin. Nimic. Totul era prea scump sau prea departe de grădinița lui Darius.

Într-o seară, după ce Darius a adormit lângă mine în patul îngust din camera copilăriei mele, am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe hol și l-am găsit pe tata uitându-se la televizor.

— Tată… te rog… dă-mi măcar timp până la toamnă… poate găsesc ceva…

El nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Ai avut destul timp.

Am simțit cum tot ce era frumos între noi s-a rupt definitiv în acel moment.

A doua zi dimineață, Vlad mi-a lăsat un bilet pe masă: „Maria, dacă ai nevoie de ajutor cu Darius sau cu altceva, spune-mi. Știu că tata exagerează uneori.” Am plâns citind rândurile lui stângace.

Sunt zile când mă gândesc serios să plec chiar dacă nu am unde. Să dorm într-un centru social sau la o prietenă care stă cu chirie într-o garsonieră minusculă. Dar apoi îl privesc pe Darius cum doarme liniștit și știu că trebuie să lupt pentru el.

Nu știu dacă tata va ceda sau dacă voi reuși să găsesc o soluție miraculoasă. Dar știu sigur că nu voi mai fi niciodată „fata tatii”.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem străini în propria familie? Câți părinți uită cât de mult au iubit cândva copiii lor? Poate cineva are un răspuns sau o poveste asemănătoare…