Dincolo de ușile închise: Cum mama soacră mi-a destrămat căsnicia

— Zuzana, nu mai pot! Ori eu, ori ea! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu ochii roșii de nesomn, și simțeam cum inima mi se strânge. Era a treia oară săptămâna asta când mama lui, doamna Lidia, intrase peste noi fără să bată la ușă, cu cheia pe care i-o dăduse Vlad „ca să fie aproape, dacă avem nevoie”.

Nu știu când a început totul să se destrame. Poate din ziua în care ne-am mutat în apartamentul cumpărat cu greu, cu rate pe 30 de ani, la etajul patru al unui bloc vechi din Drumul Taberei. Sau poate din momentul în care Lidia a început să vină „doar să ajute”, dar ajutorul ei se transforma mereu în reproșuri și ordine. „Zuzana, nu așa se spală geamurile. Vlad, iar ai lăsat pantofii în hol? Voi nu știți să vă gospodăriți!”

La început am încercat să fiu politicoasă. Îi zâmbeam, îi făceam ceaiul preferat cu lămâie și mă prefăceam că nu aud când îmi critica mâncarea sau felul în care îmi țineam părul. Vlad spunea mereu: „Las-o, așa e ea, vrea doar să ne ajute.” Dar ajutorul ei era ca o umbră care se lungea peste fiecare colț al casei noastre.

Într-o zi, am venit acasă mai devreme de la serviciu și am găsit-o pe Lidia răscolind prin sertarele mele. Căuta ceva, habar n-am ce. S-a uitat la mine cu un aer vinovat și a zis: „Voiam doar să văd dacă ai nevoie de ceva.” Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai am control asupra propriei mele vieți.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Vlad s-a enervat când i-am spus ce s-a întâmplat. „Exagerezi! E mama, nu-ți vrea răul!” Dar eu știam că nu e normal ca cineva să-ți cotrobăie prin lucruri fără permisiune.

Zilele au trecut și vizitele Lidiei au devenit tot mai dese. Într-o sâmbătă dimineață, m-am trezit cu ea în dormitor, trăgând draperiile: „Hai, Zuzana, e târziu! O femeie serioasă nu doarme până la zece!” M-am ridicat din pat tremurând de nervi și rușine.

Am încercat să vorbesc cu Vlad. I-am spus că mă simt invadată, că nu mai suport presiunea. El a ridicat din umeri: „E casa noastră, dar și mama are dreptul să ne viziteze.” Am simțit cum zidurile se strâng în jurul meu.

Apoi au început certurile. Tot mai dese, tot mai aprinse. Lidia stătea pe canapea, cu ochii ei reci, și ne privea cum ne certăm. Uneori intervenea: „Vedeți? Nu sunteți făcuți unul pentru altul.” Alteori doar zâmbea satisfăcută.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, Vlad a plecat la mama lui. Am rămas singură în apartament, cu lacrimile curgând pe obraji. M-am uitat la ușa de la intrare și am realizat că nu mă simt în siguranță nici măcar aici. A doua zi am chemat un lăcătuș și am schimbat yala.

Când Vlad s-a întors și a văzut că nu mai poate intra cu cheia veche, a izbucnit: „Ce-ai făcut? Cum poți să-mi interzici accesul în propria casă?” I-am spus că nu mai suport să fim trei într-un spațiu făcut pentru doi. Că vreau liniște, vreau intimitate, vreau să simt că apartamentul ăsta e casa mea.

A urmat o perioadă de tăcere grea. Vlad venea tot mai rar acasă. Lidia îi trimitea mesaje lungi și pline de venin: „Vezi ce-a ajuns băiatul meu din cauza ei? O să te lase singur!”

Într-o duminică după-amiază, Vlad a venit cu o valiză și mi-a spus că vrea o pauză. „Nu pot alege între tine și mama”, mi-a zis cu voce stinsă. Am simțit cum lumea mi se prăbușește.

Au trecut luni de atunci. Am rămas singură în apartamentul pentru care încă plătesc rate. Lidia nu m-a mai căutat niciodată. Vlad mi-a trimis actele de divorț prin poștă.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit. Dacă ar fi trebuit să fiu mai fermă de la început sau dacă ar fi trebuit să plec mai devreme. Dar știu sigur un lucru: uneori pericolul cel mai mare nu vine din afară, ci chiar din sânul familiei.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem stop înainte să fie prea târziu?