Doi ani mai târziu: Între dragoste, compromisuri și zidurile unei garsoniere

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Milica trântea ușa băii după ce ne certasem iar pe tema spațiului.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să găsească un răspuns care să nu doară. Dar nu mai avea resurse. Nici eu. De două luni, de când Milica venise să locuiască permanent cu noi, garsoniera noastră minusculă din Drumul Taberei devenise un câmp de bătălie. Fiecare colțișor era revendicat, fiecare respirație părea să deranjeze pe cineva.

Când m-am măritat cu Radu, știam că are o fiică. Îl iubeam pentru felul în care vorbea despre ea, pentru grija pe care i-o purta chiar și de la distanță. Dar nu am știut niciodată cum e să împarți spațiul, timpul și atenția cu un copil care nu e al tău. Și nici nu am știut cât de greu e să-ți păstrezi visele vii când realitatea te strivește între patul rabatabil și masa pliantă.

— E copilul meu, Ana. Ce vrei să fac? S-o dau afară? a spus Radu într-o șoaptă aspră.

— Nu! Nu asta spun! Dar nu mai avem loc nici să respirăm! Uite la noi: tu dormi pe canapea, eu pe saltea lângă calorifer, Milica plânge în baie…

— Ce vrei să facem? Să ne mutăm? Cu ce bani?

Asta era problema: banii. Salariul meu de educatoare abia acoperea jumătate din chirie. Radu lucra ca șofer la o firmă de curierat și aducea acasă ce putea. Fosta lui soție plecase în Italia și trimitea bani rar, iar Milica avea nevoie de haine, manuale, mâncare… și atenție. Multă atenție.

În fiecare dimineață, mă trezeam înaintea tuturor ca să prind dușul și să pot bea o cafea în liniște. Dar liniștea era o iluzie. Milica intra peste mine cu ochii umflați de somn și mă întreba dacă i-am spălat bluza preferată. Radu se furișa după mine în bucătărie și încerca să mă îmbrățișeze, dar eu mă trăgeam instinctiv. Nu mai aveam spațiu nici pentru gesturi mici.

— Ana, hai să ieșim diseară la o plimbare, mi-a șoptit într-o zi Radu. Doar noi doi.

— Și cu Milica ce facem? O lăsăm singură?

— E mare deja…

— Are 14 ani! Și oricum… nu cred că mai are chef să stea cu mine.

Adevărul era că Milica mă privea ca pe o intrusă. Nu mă ura, dar nici nu mă accepta cu adevărat. Îmi răspundea politicos, dar rece. Când încercam să vorbesc cu ea despre școală sau prieteni, ridica din umeri sau se retrăgea în telefonul ei. Odată am auzit-o spunându-i unei prietene la telefon: „Stau cu tata și cu Ana… E ciudat. Parcă nu e casa mea.”

Am simțit atunci un nod în gât. Nici pentru mine nu mai era casa mea. Era doar un spațiu în care încercam să supraviețuim trei străini forțați să joace rolul unei familii.

Într-o seară de sâmbătă, când ploua mărunt și tot orașul părea apăsat de nori grei, am găsit-o pe Milica plângând pe holul blocului. Stătea ghemuită lângă cutiile poștale.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o blând.

— Mi-e dor de mama… Și mi-e dor de camera mea…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut s-o iau în brațe, dar s-a tras instinctiv.

— Știu că nu-ți place aici…

— Nu e vorba de tine… E prea mic totul…

M-am ridicat încet și am privit spre ușa apartamentului nostru. Avea dreptate: era prea mic totul. Și spațiul, și răbdarea noastră, și visele mele despre o familie fericită.

În acea noapte am stat trează mult timp, ascultând respirațiile celor doi oameni pe care îi iubeam fiecare în felul meu. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegând să mă arunc într-o poveste atât de complicată. Dacă nu cumva dragostea nu e suficientă atunci când viața te pune la colț.

A doua zi dimineață am început să caut pe internet informații despre divorț. Simțeam că mă sufoc și că nu mai pot continua așa. Când i-am spus lui Radu ce simt, a izbucnit:

— Deci asta e soluția ta? Să fugi? Să ne lași?

— Nu fug! Dar nici nu pot trăi așa! Nu mai suntem o familie, Radu! Suntem trei oameni striviți într-o cutie!

Milica a auzit discuția noastră și a venit lângă mine.

— Dacă pleci tu… eu ce fac?

Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată că între noi două există ceva: o durere comună, o neputință împărțită.

— Nu știu… Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească locul unde poate respira.

Au urmat zile lungi de tăcere și priviri aruncate pe furiș. Am depus actele pentru divorț fără scandaluri mari, doar cu tristețe și oboseală.

Acum stau singură într-o cameră mică închiriată la marginea orașului și mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea chiar poate supraviețui când viața devine prea strâmtă?

Poate că uneori trebuie să renunți ca să poți respira din nou. Dar cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru a salva un vis care nu mai are loc între patru pereți?