Dorul Anei pentru nepoți: O poveste despre speranță, presiune și adevăruri ascunse

— Irina, iar ai uitat să-mi spui dacă ai făcut programare la doctor?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă proaspătă. Irina oftează, își strânge brațele în jurul unei căni de ceai și evită privirea mea.
— Mamă, nu vreau să vorbim iar despre asta…
— Dar de ce nu? Ești măritată de șapte ani cu Vlad, aveți tot ce vă trebuie. Casa asta e prea mare doar pentru voi doi. Nu vrei și tu să simți bucuria de a fi mamă?
Irina tace. Mă uit la ea și văd cum i se strânge gura într-o linie subțire. Îmi amintesc de mine, la vârsta ei, cum alergam după ea prin curte, cum îi făceam codițe și îi promiteam că o să-i fiu mereu aproape. Acum, simt că distanța dintre noi crește cu fiecare întrebare pe care i-o pun.

Nu pot să nu mă gândesc la prietenele mele: Maria are deja trei nepoți, Ileana se laudă cu poze la fiecare întâlnire. Eu? Eu am doar o casă tăcută și o fiică tot mai retrasă. Am început să investesc în renovarea casei, am cumpărat chiar și un pătuț, l-am pus în camera de oaspeți, sperând că poate îi va trezi instinctul matern. Vlad zâmbește mereu politicos când vine vorba despre copii, dar Irina… Irina se închide ca o scoică.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu, am încercat din nou:
— Irina, spune-mi sincer: nu vrei copii sau nu poți?
Ea a izbucnit:
— Mamă! Nu e atât de simplu! Nu înțelegi că nu totul depinde de dorință?
Am rămas blocată. M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De ce nu-mi spune nimic? De ce mă ține la distanță?

Au trecut luni întregi în care am evitat subiectul, dar dorul meu creștea. Într-o zi, am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet:
— Ce s-a întâmplat?
S-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Am fost la doctor. Nu pot avea copii.
Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Am vrut să o iau în brațe, dar ea s-a tras înapoi.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam cât de mult îți dorești un nepot. Pentru că m-ai făcut să cred că nu sunt suficientă dacă nu pot să-ți dau asta.

Am început să plâng amândouă. Mi-am dat seama cât rău i-am făcut fără să vreau, cât de mult am pus presiune pe umerii ei fragili. Toate discuțiile noastre, toate glumele despre „când o să vină barza”, toate privirile pline de speranță… toate au fost ca niște ace în inima ei.

Vlad a venit acasă și ne-a găsit îmbrățișate pe canapea. S-a așezat lângă noi și a spus:
— Știu că e greu, dar suntem o familie chiar dacă nu avem copii.
M-am uitat la el și am văzut cât de mult o iubește pe Irina. Am simțit rușine pentru gândurile mele egoiste.

În zilele următoare, am încercat să mă apropii de Irina altfel. Am mers împreună la plimbare prin parc, am gătit împreună, am râs din nou ca pe vremuri. Dar rana rămânea acolo, între noi.

La biserică, lumea mă întreba mereu:
— Ana, când faci și tu un nepot?
Zâmbeam forțat și schimbam subiectul. Acasă însă, mă uitam la pătuțul gol și mă întrebam dacă voi putea vreodată să accept realitatea.

Într-o zi, Irina mi-a spus:
— Mamă, putem adopta un copil sau putem rămâne doar noi doi. Dar vreau să știi că te iubesc oricum.
Am izbucnit în lacrimi. Mi-am dat seama că dragostea nu se măsoară în nepoți sau în realizări sociale. Că familia e mai mult decât sânge sau tradiție.

Acum încerc să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am: o fiică minunată și un ginere care o iubește. Încerc să-mi vindec sufletul și să nu mai pun presiune pe Irina.

Mă întreb însă: câte mame ca mine își rănesc fără să știe copiii cu dorințe care nu le aparțin? Oare vom învăța vreodată să iubim fără condiții?