Două bunici, o singură nepoată: Povara alegerii între iubire și răzbunare

— Nu te mai duce la cealaltă bunică, Ana! Ea nu știe să facă prăjituri ca mine, nici nu te iubește așa cum te iubesc eu! vocea mamei mele răsuna ascuțit în bucătăria mică, unde aburul de la supa de pui se ridica leneș spre tavan. Ana, cu ochii ei mari și căprui, se uita la mine speriată, strângându-și păpușa la piept. Avea doar cinci ani, dar deja învățase să citească tensiunea din aer.

— Dar bunica Maria mi-a promis că mergem la teatru sâmbătă… a șoptit ea, aproape vinovată.

— Maria nu știe ce-i mai bine pentru tine! a izbucnit mama. Eu sunt mama mamei tale, eu știu!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi turnat plumb în vene. Nu era prima dată când asistam la această scenă, dar de data asta privirea Anei m-a făcut să mă cutremur. Ce fel de copilărie îi ofeream? Cum ajunseseră două femei adulte să se certe pe sufletul unui copil?

Totul a început după ce soțul meu, Vlad, a plecat în Germania la muncă. Eu am rămas singură cu Ana într-un apartament din Drumul Taberei, iar sprijinul bunicilor a devenit vital. Mama venea zilnic să mă ajute, iar mama lui Vlad, Maria, o lua pe Ana la ea în weekenduri. La început, totul părea o binecuvântare. Dar curând, fiecare vizită se transforma într-o competiție: cine îi cumpără cele mai frumoase haine, cine îi gătește felul preferat, cine îi citește cele mai multe povești.

— Să nu-i spui Mariei că ți-am cumpărat rochița asta! m-a avertizat mama într-o zi. O să spună că te răsfăț prea mult.

— Să nu-i spui bunicii tale că ai mâncat ciocolată aici! mă ruga Maria când o luam pe Ana acasă. Mama ta nu vrea să știe.

Între timp, Ana devenea tot mai confuză. Într-o seară, după ce am adormit-o, am găsit-o plângând sub pătură.

— Mami, dacă o iubesc pe bunica Maria, bunica ta se supără pe mine? Dacă stau cu bunica ta, bunica Maria nu mă mai vrea?

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să-i explic că ambele o iubesc la fel de mult și că nu trebuie să aleagă. Dar cum să-i explic unui copil de cinci ani că uneori adulții pot fi atât de egoiști?

Într-o duminică ploioasă, când Vlad a sunat pe video din Germania, Ana a refuzat să vorbească. Stătea ascunsă după canapea și își acoperea urechile.

— Ce se întâmplă cu ea? m-a întrebat Vlad îngrijorat.

Am ezitat. Cum să-i spun că propriile noastre mame îi otrăvesc copilăria?

— E obosită… am mințit. Dar adevărul era că Ana nu mai suporta presiunea.

În acea noapte am stat trează până târziu. M-am gândit la copilăria mea: la cât de mult mi-am dorit să fiu pe placul tuturor și la cât de greu mi-a fost când adulții din jurul meu se certau pentru lucruri mărunte. Nu voiam ca Ana să crească la fel.

A doua zi am decis să vorbesc cu ambele bunici. Le-am invitat la mine acasă sub pretextul unei cafele. Când au ajuns, tensiunea era palpabilă.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Maria suspicioasă.

— Vreau să discutăm despre Ana, am spus cu voce tremurată. Nu mai pot suporta să văd cum suferă din cauza conflictului dintre voi.

Mama a ridicat din sprâncene.

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru ea!

— Și eu la fel! a replicat Maria.

— Atunci demonstrați asta! am izbucnit. Nu mai vorbiți una de rău în fața ei! Nu o mai puneți să aleagă! E doar un copil!

S-au uitat una la alta, apoi la mine. Pentru prima dată le-am văzut vulnerabile: două femei care își iubeau nepoata atât de mult încât uitaseră să fie adulte.

— Dacă nu puteți respecta asta, atunci va trebui să limitez vizitele. Nu vreau ca Ana să crească cu frică și vinovăție.

A urmat o tăcere grea. Mama a început să plângă încet. Maria și-a mușcat buza și a privit pe fereastră.

— Ai dreptate… a spus mama într-un final. Nu ne-am dat seama cât rău îi facem.

Maria a oftat adânc:

— Nici eu… Am vrut doar să simt că fac parte din viața ei.

Am stabilit împreună reguli clare: niciuna nu avea voie să vorbească de rău cealaltă în fața Anei și fiecare avea timp egal cu ea. Am început să facem activități împreună: picnicuri în parc, seri de povești în trei generații. La început a fost greu; orgoliile nu dispar peste noapte. Dar încet-încet, Ana a redevenit veselă și liniștită.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul sau dacă rănile provocate vor lăsa urme adânci în sufletul ei. Dar știu sigur că nu puteam rămâne pasivă.

Oare câți copii trăiesc drama asta tăcută între adulți care uită că iubirea nu e competiție? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?