Două săptămâni cu nepoata mea: între dragoste și acuzații

— Mamă, te rog, nu avem pe nimeni altcineva! Glasul lui Radu tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era trecut de miezul nopții și ploua mărunt. În câteva minute, ușa s-a deschis brusc și Radu a intrat cu Maria în brațe, înfășurată într-o păturică roz. — Irina e la spital. Nu știm cât stă. Te rog…

N-am stat pe gânduri. Am luat-o pe Maria în brațe și am simțit mirosul acela dulce de bebeluș care mi-a adus aminte de vremurile când Radu era mic. — Du-te, mamă! Ai grijă de Irina! Eu mă descurc aici.

Primele nopți au fost un haos. Maria plângea mult, nu voia biberonul cu lapte praf, iar eu încercam să-mi amintesc toate sfaturile primite de la Irina. „Să nu-i dai apă! Să nu o lași să doarmă pe burtică! Să nu o legi prea strâns!” Toate îmi răsunau în minte ca niște porunci. Dar când vezi un copil plângând ore întregi și nu știi ce să-i faci, instinctul de mamă și bunică preia controlul.

Într-o noapte, după ce încercasem tot ce știam, am luat-o pe Maria în brațe și am început să-i cânt încet „Nani, nani, puiul mamii”. S-a liniștit abia spre dimineață. Am adormit amândouă pe canapea, obosite și fericite că găsisem o cale una spre cealaltă.

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Viorica, venea zilnic să mă ajute cu sfaturi: — Las-o să stea la soare puțin, îi face bine! — Nu-i da atâtea jucării colorate, o zăpăcești! Eu încercam să fac totul ca la carte, dar și după sufletul meu. I-am făcut supă de legume din grădină, i-am pus muzică populară la radio și i-am arătat poze cu părinții ei când erau mici.

Într-o zi, am ieșit cu Maria în parc. O doamnă mai tânără s-a uitat lung la mine: — Nu-i cam mică pentru păturica asta groasă? Am simțit cum mă înroșesc la față. Toată lumea avea o părere despre cum ar trebui crescut un copil.

Când Irina s-a întors acasă după două săptămâni, era palidă și obosită. Radu a venit să o ia pe Maria. Am simțit un gol în suflet când am pus-o în scoica ei. — Mulțumim, mamă! a spus Radu și m-a îmbrățișat strâns.

Dar liniștea n-a durat mult. Seara am primit un mesaj lung de la Irina: „Am găsit-o pe Maria cu fundulețul iritat și cu scutecul pus invers! De ce i-ai dat supă? Nu trebuia să-i schimbi rutina! Și de ce ai lăsat-o să doarmă pe tine? Acum nu mai vrea pătuțul!”

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Am stat două săptămâni fără somn, cu inima cât un purice pentru sănătatea Irinei și fericirea Mariei. Și tot ce primesc sunt reproșuri? Am încercat să-i răspund calm: „Irina, am făcut tot ce am putut mai bine. Maria a fost iubită și îngrijită.” Dar mesajele au continuat: „Nu vreau să se mai repete! Data viitoare găsim altă soluție.”

Radu m-a sunat a doua zi: — Mamă, te rog să o înțelegi pe Irina. E stresată… Dar eu simțeam că nu mai am loc în familia lor. Când eram tânără, mama soacră stătea cu Radu zile întregi și nimeni nu comenta nimic. Acum totul e analizat, judecat…

Au trecut câteva zile și nu m-au mai sunat. Casa era goală fără râsetele Mariei. M-am uitat la jucăriile rămase pe covor și am început să plâng. M-am întrebat dacă mai are rost să mă implic sau dacă e mai bine să mă retrag încet din viața lor.

Sâmbătă dimineață a venit Radu singur. — Mamă… știu că ai făcut tot ce ai putut. Dar Irina… are nevoie să simtă că are controlul asupra copilului ei. — Și eu am nevoie să simt că sunt parte din familie! am izbucnit eu printre lacrimi.

A plecat fără să spunem prea multe. De atunci ne vedem rar. Maria crește fără mine aproape. Mă întreb adesea: unde greșim noi, bunicii? De ce dragostea noastră e privită ca o amenințare? Oare va veni o zi când vom putea fi din nou o familie adevărată?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?