Dragostea de mamă în umbra blocurilor din Titan: Sunt eu vreodată destul?

— Iar ai uitat să pui hainele la uscat, Ana? Ce fel de mamă ești tu? Vocea mamei mele, Viorica, răsună ca un ciocan în bucătăria mică, unde aburii de la ceai se amestecă cu mirosul de ploaie care intră pe geamul crăpat. Mă uit la mâinile mele, crăpate de la detergentul ieftin, și simt cum mi se strânge stomacul. Copiii mei, Ilinca, Radu, Mara și Darius, se înghesuie în jurul mesei, cu ochii mari și tăcuți.

— Mamă, am avut o noapte grea, Darius a făcut febră și n-am dormit deloc… încerc să mă apăr, dar știu că nu are rost. Viorica oftează teatral și începe să strângă farfuriile cu mișcări repezi.

— Pe vremea mea, cu trei copii și fără bărbat acasă, totul era pus la punct! Nu știu ce-i cu generația asta de mame obosite…

Mă doare. Mă doare pentru că știu că are dreptate într-un fel — nu reușesc să țin pasul cu toate. Soțul meu, Sorin, lucrează în construcții și vine acasă doar în weekenduri. Salariul lui abia ne ajunge pentru chirie și facturi. Eu fac curățenie la două scări de bloc și mai cos haine pentru vecinele din blocul alăturat. Dar tot nu e suficient.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Îmi pun cafeaua pe foc și mă uit pe geam la blocurile cenușii din Titan. Plouă aproape zilnic în ultima vreme și hainele nu se mai usucă niciodată complet. Copiii merg la școală cu geci ude și pantofi vechi. Ilinca, cea mare, a început să lipsească tot mai des de la ore. Spune că o dor stomacul, dar eu știu că o doare altceva — poate rușinea că nu are haine noi sau că nu-și permite să iasă cu colegii la suc.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, mama stătea la masa din bucătărie și croșeta ceva pentru biserică. Am prins curaj și am întrebat-o:

— Mamă, tu ai simțit vreodată că nu ești destul pentru copiii tăi?

S-a uitat la mine lung, fără să spună nimic câteva secunde. Apoi a oftat:

— Eu n-am avut timp să mă gândesc la asta. Trebuia să supraviețuim. Dar tu… tu ai timp să te plângi.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Ploua mărunt peste orașul adormit. Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji și m-am întrebat dacă vreodată voi fi destul pentru copiii mei sau pentru mama mea.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă, pot să nu merg azi la școală? Nu mai suport să râdă fetele de mine că am aceeași bluză ca ieri…

Am strâns-o tare în brațe.

— O să găsim o soluție, iubita mea. Promit.

Dar nu știam ce soluție. În acea zi am mers la doamna Stanciu, vecina de la trei, care mi-a dat un sac mare cu haine vechi de la nepoata ei. Le-am spălat pe toate și le-am aranjat pe pat pentru Ilinca. Când a venit acasă și le-a văzut, a început să plângă.

— Mulțumesc, mamă… dar tot nu sunt ca celelalte fete.

În acea seară, Sorin m-a sunat de pe șantier:

— Ana, poate ar trebui să plec în Germania. Am găsit ceva de lucru acolo… bani mai mulți.

Mi s-a strâns inima. Știam ce înseamnă asta: singurătate, dor, copii care cresc fără tată.

— Și dacă nu te mai întorci? am întrebat încet.

A tăcut mult timp.

— Pentru voi fac asta…

Am închis telefonul și am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea tuturor deciziilor pe care trebuie să le iau singură.

Într-o duminică dimineață, mama a venit la mine cu o cană de ceai.

— Ana… știu că nu-ți spun des, dar faci tot ce poți pentru copiii tăi. Poate chiar mai mult decât am făcut eu vreodată.

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură.

Dar întrebarea rămâne: Oare dragostea mea e suficientă ca să-i protejez pe copiii mei de lipsuri și rușine? Sau e nevoie de mai mult decât atât ca să fii o mamă bună?