Fața nevăzută a fratelui meu: Când un cadou pentru mama a destrămat familia

— Nu cred că e o idee bună, Sorina, a spus Vlad, fratele meu, cu vocea tăioasă, în timp ce stăteam toți trei la masa din bucătăria veche, cu faianța crăpată și mirosul de cafea arsă plutind în aer. — De ce să dăm atâția bani pe o frigider nou? Al nostru încă merge.

M-am uitat la mama, care încerca să-și ascundă zâmbetul amar. Știam că îi era rușine să ceară ceva, dar frigiderul acela vechi scotea sunete ciudate de luni de zile și abia mai răcea. — Vlad, nu e vorba doar de bani. E ziua mamei. Merită ceva mai bun după atâția ani în care s-a sacrificat pentru noi.

El a dat din umeri, privindu-mă cu ochii lui reci, pe care îi știam încă din copilărie, când mă tachina fără milă. — Dacă vrei tu să arunci banii pe fereastră, fă-o. Eu nu dau niciun leu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mereu am fost cea care încerca să țină familia unită, să împace pe toată lumea. Dar de data asta nu mai puteam. — Nu e corect, Vlad! Suntem frați. Ar trebui să facem asta împreună.

Mama a încercat să intervină, cu vocea ei blândă: — Lăsați, copii, nu vreau să vă certați din cauza mea…

Dar Vlad a ridicat tonul: — Nu te băga, mamă! Dacă Sorina vrea să fie fata perfectă, să fie! Eu am și eu problemele mele. Nu pot să arunc cu bani doar ca să par bine.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu era prima dată când Vlad refuza să ajute, dar acum era prea mult. Am ieșit din bucătărie trântind ușa, cu inima frântă.

În zilele următoare, am încercat să-l conving din nou. I-am scris mesaje lungi, i-am explicat cât de mult ar însemna pentru mama. Răspunsurile lui au fost tot mai reci: „Nu am bani”, „Nu mă interesează”, „Descurcă-te singură”.

Într-o seară, după ce am venit de la serviciu, mama stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns. — Sorina, nu te mai necăji pentru mine. Vlad… el e altfel. Poate are dreptate. Poate cer prea mult.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. — Nu tu ceri prea mult, mamă! El nu vrea să vadă cât ai făcut pentru noi.

A doua zi am mers singură la magazin și am cumpărat frigiderul. L-am plătit în rate, cu salariul meu mic de educatoare. Când l-au adus acasă, mama a plâns de bucurie și m-a îmbrățișat strâns. Dar bucuria nu a ținut mult.

Vlad a venit în vizită după câteva zile. Când a văzut frigiderul nou, a izbucnit: — Deci ai făcut totul pe la spatele meu! Bravo, Sorina! Acum ești fata perfectă!

— Nu e vorba despre mine! E vorba despre mama! am strigat eu, simțind cum îmi tremură vocea.

El a râs batjocoritor: — Da? Atunci de ce te-ai grăbit să-l iei fără mine? Ca să mă faci să par zgârcit?

Mama încerca să ne liniștească: — Vă rog… nu vă certați…

Dar Vlad nu s-a oprit. — Știi ce? Să nu mai contați pe mine! Dacă tot vă descurcați fără mine, rămâneți așa!

A plecat trântind ușa și nu ne-a mai căutat luni întregi. Mama s-a stins încet, cu sufletul greu că nu-și mai vede copiii împreună. Eu am rămas cu vina că poate am greșit undeva.

După înmormântare, Vlad a apărut din nou. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani. — Sorina… îmi pare rău… N-am știut că o să doară atât de tare…

Am vrut să-l îmbrățișez, dar ceva m-a oprit. Toate certurile, toate cuvintele grele… Cum poți ierta când rana e atât de adâncă?

Acum stau singură în bucătăria mamei și privesc frigiderul nou care nu mai aduce bucurie nimănui. Mă întreb: Oare merită vreodată un lucru material să pierzi dragostea unei familii? Sau poate uneori adevărul doare mai mult decât orice cadou?