Fericirea în tăcere: Povestea mamei mele și a alegerilor ei neobișnuite

— Iar te îmbraci cu puloverul ăla găurit? am izbucnit într-o dimineață de noiembrie, privind-o pe mama cum își trage pe ea același cardigan vechi, decolorat, cu coatele roase. În dulapul nostru, hainele noi, încă cu etichete, stăteau cuminți, neatinse de luni de zile.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei blânzi, dar fermi. — Fericirea iubește tăcerea, Maria. Nu trebuie să știe nimeni cât de bine o ducem ca să fim liniștiți.

M-am simțit ca și cum aș fi vorbit cu un zid. Aveam 17 ani și nu înțelegeam de ce mama refuza să se bucure de lucrurile pe care le avea. Tata lucra la combinatul chimic din oraș, iar eu și fratele meu, Radu, eram la liceu. Nu eram bogați, dar nici săraci. Totuși, mama insista să trăim ca și cum fiecare leu ar fi ultimul.

Într-o zi, când am venit acasă de la școală, am găsit-o pe mama stând la masă cu vecina noastră, tanti Viorica. Discutau în șoaptă despre prețurile la cartofi și despre cum „lumea nu mai are rușine”. Am intrat în bucătărie și am întrebat:

— Mamă, de ce nu porți rochia aia albastră? Ți-ar sta tare bine.

Mama a zâmbit strâmb și a schimbat subiectul. După ce tanti Viorica a plecat, am încercat din nou:

— De ce nu vrei să te bucuri de ce ai?

— Maria, tu nu înțelegi. Lumea e rea. Dacă ar vedea că avem, ar începe să vorbească. S-ar uita altfel la noi. Așa… suntem ca toți ceilalți.

Am simțit un nod în gât. Mă durea să văd cum mama se ascunde după hainele ei ponosite, de parcă s-ar teme să fie fericită. Tata nu spunea nimic. Când îl întrebam, ridica din umeri:

— Las-o, măi fată, fiecare cu ale lui. Dacă așa se simte ea bine…

Dar eu nu mă simțeam bine. La școală, colegii râdeau de mine că port haine „de la second”, deși știam că avem bani pentru mai mult. Radu era mai mic și nu părea să-l deranjeze. Eu însă mă simțeam prinsă între două lumi: cea a mamei mele și cea a colegilor mei.

Într-o seară, după ce tata a adormit, am intrat în camera mamei. Stătea pe marginea patului și cosea un nasture la o bluză veche.

— Mamă, te rog… Spune-mi adevărul. De ce faci asta?

A oftat adânc și mi-a făcut semn să mă așez lângă ea.

— Când eram mică, am trăit într-o casă unde fiecare lucru bun era ascuns. Bunica ta spunea mereu că „ochiul rău” pândește fericirea oamenilor. Când tata tău a început să câștige mai bine și am putut cumpăra haine frumoase, m-am bucurat… dar apoi au început bârfele: că ne-am îmbogățit peste noapte, că sigur facem ceva necurat. Odată mi-au spart geamul la bucătărie. Atunci am decis că liniștea e mai importantă decât orice rochie nouă.

Am rămas mută. Nu știam povestea asta. M-am gândit la cât de mult contează pentru ea părerea vecinilor și cât de puțin pentru mine.

— Dar nu poți trăi toată viața ascunsă! am izbucnit.

— Poate nu pot… dar nici nu vreau să-mi văd familia vorbită de rău sau invidiată. Fericirea adevărată nu are nevoie de aplauze.

În zilele următoare am privit-o altfel pe mama. Am observat cum mergea la piață cu sacoșa veche, cum refuza mereu să accepte ceva „de firmă”, cum se ferea să vorbească despre ce avem acasă. Tata părea resemnat; Radu nici nu băga de seamă.

Într-o duminică, am încercat să o conving să poarte o rochie nouă la biserică.

— Hai mamă, măcar azi! Toate femeile se aranjează frumos…

S-a uitat la mine cu tristețe:

— Maria, tu vrei să mă simt eu bine sau să le arăt lor că pot?

Atunci am înțeles: pentru ea era o formă de protecție, dar pentru mine era o povară. Simțeam că mă sufoc între dorința ei de anonimat și nevoia mea de apartenență.

Într-o zi, când tata a venit acasă cu o veste bună — urma să fie avansat — mama a zâmbit discret și a spus doar:

— Să nu spunem nimănui încă…

Am izbucnit:

— De ce trebuie mereu să ascundem tot? De ce nu putem fi mândri?

Tata a încercat să mă liniștească:

— Maria, fiecare familie are felul ei de a trăi. Mama ta are motivele ei…

Dar eu nu puteam accepta asta. Începusem să mă revolt: refuzam să mai port hainele vechi, îmi cumpăram singură lucruri colorate din banii mei de buzunar și le purtam cu mândrie la școală. Mama mă privea cu îngrijorare:

— Ai grijă, Maria… lumea nu iartă ușor fericirea altora.

Într-o zi, când m-am întors acasă plângând pentru că o colegă mi-a rupt geanta nouă spunând că „m-am dat mare”, mama m-a luat în brațe.

— Vezi? Nu e ușor să fii altfel…

Am plâns în brațele ei și am simțit pentru prima dată cât de grea e povara pe care o duce.

Anii au trecut. Am plecat la facultate în Cluj și m-am întors rar acasă. Mama a rămas la fel: modestă, tăcută, mereu cu grijă să nu atragă atenția asupra noastră. Eu însă am ales alt drum: mi-am permis să fiu văzută, să mă bucur de ce am fără teamă.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb dacă nu cumva fiecare dintre noi are dreptatea lui: mama — care crede că fericirea trebuie ascunsă ca să nu fie furată; eu — care cred că trebuie trăită pe deplin, fără rușine.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de ochiul lumii? Și câți avem curajul să fim fericiți fără să ne ascundem?