Fiecare lacrimă are prețul ei – Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu înțeleg, mamă, de ce doar Rareș poate merge la Balaton? De ce nu și Ilinca? Glasul meu tremura, dar privirea mamei era rece, de piatră. Stăteam în bucătăria ei mică din Bistrița, cu miros de cafea arsă și mușcate la geam, iar între noi plutea o tăcere grea, ca o ceață care nu se risipește niciodată.

— Pentru că Rareș e băiat și are nevoie să vadă lumea, să se descurce. Ilinca e fată, nu-i trebuie atâtea mofturi. Și oricum, tu ai bani, Magda, poți să contribui. Dacă vrei să meargă și ea, pune tu diferența! a spus mama, fără să clipească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mama făcea diferențe între noi. De când eram copii, fratele meu, Doru, era mereu preferatul. El primea haine noi, el era lăudat la școală, el era apărat când făcea vreo prostie. Eu eram fata „care trebuie să fie cuminte”, cea care nu are voie să greșească, cea care trebuie să ajute mereu.

Acum, când aveam aproape 40 de ani și o fiică adolescentă, istoria se repeta. Ilinca privea pe fereastră, încercând să-și ascundă lacrimile. Îi promisesem că va merge la Balaton cu verișorul ei, că va vedea lacul acela albastru despre care citise în cărți. Dar mama hotărâse altfel.

— Mamă, nu e corect. Ilinca așteaptă excursia asta de luni de zile. De ce trebuie să plătesc eu ca să fie tratată egal?

Mama a ridicat din umeri.

— Doru nu are bani acum. Tu ai serviciu bun la Cluj, tu poți. Eu nu mă bag între voi. Dacă vrei să meargă și Ilinca, plătește pentru amândoi.

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Nu era vorba de bani — era vorba de principiu. De ani de zile acceptasem nedreptatea asta tăcută, sperând că poate, într-o zi, mama va vedea cât mă doare. Dar acum era vorba despre copilul meu.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care dă, cea care tace! Ilinca nu e mai puțin importantă decât Rareș doar pentru că e fată sau pentru că eu am un salariu mai bun!

Mama s-a uitat la mine ca la o străină.

— Nu te mai victimiza atâta, Magda! Toți avem probleme. Doru a avut mereu mai greu…

— Doru a avut mereu tot ce a vrut! am izbucnit eu. I-ai dat totul pe tavă! Iar eu… eu am fost mereu bună doar să ajut, să tac și să nu deranjez!

Ilinca s-a ridicat încet de pe scaun și m-a luat de mână.

— Hai acasă, mami…

Pe drum spre Cluj am plâns amândouă în tăcere. Îmi veneau în minte toate momentele în care am fost dată la o parte: când am luat premiul întâi și mama a spus doar „Bravo”, dar când Doru a luat mențiune s-a făcut petrecere; când am vrut să merg la liceu în oraș și mi s-a spus că „nu-i rost de fete la oraș”; când am venit acasă cu Ilinca nou-născută și mama a oftat că „păcat că n-ai făcut băiat”.

Ajunse acasă, Ilinca s-a trântit pe pat și a început să plângă în hohote.

— De ce nu mă place bunica? Ce-am făcut eu?

M-am așezat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Nu e vina ta, puiule. Uneori oamenii nu știu să iubească egal. Dar eu te iubesc pentru zece bunici la un loc!

În zilele următoare am încercat să mă concentrez pe muncă, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Doru mi-a trimis un mesaj sec: „Mersi că ai stricat planurile cu Balatonul.” Nici măcar nu m-a sunat. Mama nu mi-a mai scris deloc.

La serviciu eram absentă. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte într-o pauză.

— Ce ai pățit? Pari cu capul în nori…

Am izbucnit și i-am povestit totul. Mirela m-a privit lung.

— Știi câte femei trec prin asta? Mamele lor îi pun pe băieți pe piedestal și fetele trebuie să muncească dublu ca să fie văzute… Dar tu ai făcut bine că ai spus ceva! Poate n-o să schimbi nimic la mama ta, dar măcar Ilinca va ști că ai luptat pentru ea.

Vorbele Mirelei m-au ajutat să văd altfel lucrurile. Seara i-am propus Ilincăi să mergem împreună într-o excursie — poate nu la Balaton, dar undeva unde să fim doar noi două.

— Chiar vrei? a întrebat ea cu ochii roșii.

— Da! Pentru că meriți tot ce-i mai bun. Și dacă familia noastră nu știe asta, eu o să-ți arăt în fiecare zi.

Am plecat la Sighișoara într-un weekend ploios de iunie. Am râs, am urcat în turnuri medievale, am mâncat gogoși calde pe stradă și am făcut poze cu telefonul până ni s-a descărcat bateria. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă — liberă de povara de a mulțumi pe toată lumea.

Când ne-am întors acasă, am găsit un mesaj de la mama: „Sper că ești mulțumită acum.” L-am șters fără să răspund.

Poate că nu voi reuși niciodată să schimb felul în care mama își împarte dragostea sau nedreptatea din familia noastră. Dar știu sigur că Ilinca nu va crește cu sentimentul că valorează mai puțin doar pentru că e fată sau pentru că eu nu tac atunci când doare.

Mă întreb uneori: câte generații trebuie să sufere până cineva rupe lanțul nedreptăților? Și dacă nu eu, atunci cine?