Fiica mea pierdută: Mărturia unei mame despre rănile nevindecate ale familiei

— Nu pot să cred că nu vii nici măcar acum, Daria! Tatăl tău împlinește șaizeci de ani, iar tu… tu nici măcar nu răspunzi la telefon! Am strigat în receptor, dar tot ce am primit a fost liniștea apăsătoare de la celălalt capăt. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras cu putere de firele invizibile care mă țin legată de fiica mea.

Daria a fost mereu sufletul casei noastre. Îmi amintesc cum râdea în bucătărie, cum îmi povestea tot ce i se întâmpla la școală, cum venea la mine cu ochii mari și plini de speranță. Dar totul s-a schimbat după ce l-a cunoscut pe Radu. La început, părea un băiat bun — politicos, atent, cu un zâmbet cald. Dar ceva în privirea lui mă făcea să tresar. Poate era doar instinctul unei mame prea protectoare, mi-am spus atunci.

— Mamă, nu mai sunt copil! Nu poți să-mi controlezi viața! mi-a spus Daria într-o seară, când i-am sugerat că poate se grăbește cu logodna.

— Nu vreau să-ți controlez viața, dar vreau să fii fericită! am încercat eu să-i explic, dar ea deja își strângea geanta și ieșea pe ușă, trântind-o cu putere.

Apoi a venit nunta. O nuntă frumoasă, dar rece. Daria era distantă, ca și cum ar fi jucat un rol. Radu părea mereu atent la fiecare gest al ei, la fiecare cuvânt. După nuntă, vizitele s-au rărit. Telefoanele au devenit scurte și impersonale. Când venea acasă, Daria era mereu grăbită, mereu cu ochii pe ceas.

— Radu nu vrea să stau mult. Are nevoie de mine acasă, îmi spunea ea, evitându-mi privirea.

Am încercat să nu pun întrebări. Am încercat să nu judec. Dar nu puteam să nu observ cum se stinge încet lumina din ochii ei. Cum vocea îi devenea tot mai stinsă. Cum râsul ei dispărea.

Într-o zi, am primit un telefon de la vecina lor, doamna Ilinca.

— Mariana, nu vreau să mă bag, dar am auzit țipete din apartamentul lor… Daria plângea. Poate ar trebui să vorbești cu ea.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat-o imediat pe Daria.

— Ești bine? Ce se întâmplă?

— Mamă, te rog… Nu mă mai suna! Nu vreau să vorbesc despre asta! a răspuns ea printre suspine.

De atunci, a început adevărata prăpastie între noi. Oricât am încercat să mă apropii de ea, Daria se îndepărta tot mai mult. Radu nu-i permitea să vină singură la noi. Când veneau împreună, el răspundea la toate întrebările în locul ei.

— Daria e obosită. Are mult de muncă la serviciu. Nu vă faceți griji pentru ea, spunea el cu un zâmbet fals.

Soțul meu, Ion, a încercat și el să vorbească cu Daria.

— Fata tatii, dacă ai nevoie de ceva… orice… suntem aici pentru tine!

Dar ea doar a dat din cap și a plecat repede.

Apoi a venit ziua aniversării lui Ion. Am pregătit totul ca pe vremuri: prăjitura preferată a Dariei, masa plină de bucate, muzica ei favorită în surdină. Am sperat până în ultima clipă că va veni. Dar telefonul a rămas mut.

Seara târziu, am primit un mesaj sec: „Nu pot veni. Radu nu se simte bine.”

Ion a tăcut mult timp după aceea. L-am văzut cum își șterge o lacrimă pe furiș.

— Ce-am făcut greșit? De ce ne-a părăsit? m-a întrebat el într-o noapte târzie.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată pentru fiecare ceartă din trecut, pentru fiecare vorbă spusă la nervi. Poate am fost prea severi. Poate am cerut prea mult de la ea. Sau poate n-am știut să-i arătăm cât de mult o iubim.

Zilele au trecut greu de atunci. Casa e goală fără râsul Dariei. Mă uit la pozele ei din copilărie și mă întreb unde am greșit. Îmi lipsește atât de mult încât uneori simt că nu mai pot respira.

Am încercat să vorbesc cu Radu.

— Vreau doar să știu că Daria e bine…

— E bine. Nu vă mai faceți griji inutil. Are o familie acum, mi-a spus el sec și a închis telefonul.

Am început să merg la biserică mai des. M-am rugat pentru fiica mea, pentru liniștea sufletului ei și pentru puterea mea de a merge mai departe. Am vorbit cu preotul satului.

— Mariana, uneori copiii trebuie să-și găsească singuri drumul… Dar dacă simți că e în pericol sau suferă, nu te opri din a-i arăta că ești acolo pentru ea.

Dar cum poți ajuta un copil care nu vrea ajutor? Cum poți salva pe cineva care refuză să fie salvat?

Într-o zi am primit o scrisoare de la Daria. Scrisul ei tremurat m-a făcut să plâng înainte să citesc primul rând:

„Mamă,
Știu că te-am rănit și că te doare distanța dintre noi. Nu pot vorbi acum despre tot ce se întâmplă. Te rog doar să ai răbdare cu mine și să nu mă urăști pentru alegerile mele. Îmi e dor de voi.”

Am strâns scrisoarea la piept și am plâns ore întregi. Poate că nu pot schimba nimic acum. Poate că trebuie doar să aștept și să sper că într-o zi va avea curajul să se întoarcă acasă.

Mă întreb adesea: câte mame trăiesc aceeași durere în tăcere? Câte familii se destramă din cauza unor alegeri greșite sau a unor oameni nepotriviți? Oare există iertare și vindecare pentru rănile astea adânci?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.