Fratele meu a refuzat să aibă grijă de mama bolnavă și a vrut să-i vândă casa: De atunci, nici eu, nici mama nu mai vrem să știm de el

— Nu-mi pasă, Irina! Să se descurce cum poate! Eu nu-mi stric viața pentru ea!
Cuvintele lui Vlad au răsunat ca un tunet în sufrageria mică, cu tapetul scorojit și mirosul de ceai de tei plutind greu în aer. Mama stătea pe canapea, cu ochii pierduți în gol, mâinile tremurându-i pe poala halatului vechi. Eu, cu inima bubuindu-mi în piept, încercam să-mi găsesc respirația.
— Vlad, e mama noastră! Cum poți să vorbești așa?
El s-a ridicat brusc, trântind scaunul.
— Tu ai plecat la București, ai uitat cum e aici! Eu am rămas, eu am avut grijă de ea până acum! Dar gata, nu mai pot! Vreau să vând casa și să-mi văd de viață!
M-am uitat la mama. O lacrimă i se prelingea pe obraz. Nu mai era femeia puternică de altădată, cea care ne certa când veneam murdari de la joacă sau ne punea la masă cu voce hotărâtă. Boala îi furase forța și demnitatea.
Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Vlad era cu cinci ani mai mare decât mine, dar niciodată nu fusese cu adevărat adult. După liceu a rămas acasă, fără serviciu stabil, mereu găsind scuze: ba că nu sunt locuri de muncă bune în orașul nostru mic din Moldova, ba că „nu-l lasă inima” să plece de lângă părinți. Dar adevărul era că îi plăcea confortul: mâncare caldă, haine spălate, bani de buzunar ceruți cu jumătate de gură.

Eu am plecat la facultate la București imediat după bac. Am muncit din greu, am stat în chirii mizere, am făcut foamea uneori. Dar am reușit: am un job bun la o firmă de IT, un apartament micuț și o viață pe care mi-am construit-o singură. Când tata s-a stins acum doi ani, m-am întors acasă cât am putut de des să o ajut pe mama. Dar Vlad… Vlad a rămas același copil mare.

În ziua aceea, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am rămas singură cu mama. Am luat-o în brațe și am simțit cât e de fragilă.
— Nu-l judeca prea aspru, Irina… poate nu știe altfel, a șoptit ea.
— Nu e vorba doar de el, mamă… e vorba de tine! Cum să te lase așa?

Seara târziu, după ce mama a adormit cu greu, am ieșit pe prispă și am plâns în întuneric. M-am simțit prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și salveze părintele și cea a adultului care știe că nu poate face totul singur.

În zilele următoare, Vlad a început să mă sune insistent:
— Irina, trebuie să vindem casa! Nu vezi că nu mai are rost? Mama oricum nu se face bine… Ce rost are să ne chinuim?
— Vlad, tu auzi ce spui? E casa noastră! E tot ce avem!
— Eu vreau partea mea! Vreau să plec din țară!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am refuzat categoric să semnez vreun act. Am început să fac naveta între București și orașul natal, jonglând cu jobul și îngrijirea mamei. Prietenii mă întrebau de ce mă sacrific atât pentru cineva care oricum nu mai are mult. Dar nu puteam altfel. Mama era tot ce aveam.

Vlad a încercat să o convingă pe mama să-i dea procura pentru vânzare. A venit într-o zi cu o femeie necunoscută:
— Uite, mamaie, doamna notar! Semnezi aici și gata!
Mama s-a uitat la mine speriată.
— Nu semnezi nimic! am spus hotărât.
Vlad a urlat la mine:
— Ești o egoistă! Vrei totul pentru tine!
— Nu vreau nimic! Vreau doar ca mama să fie în siguranță!

Vecinii au început să vorbească. „Săraca bătrână… copiii se ceartă pe avere înainte să moară!” M-am simțit umilită și trădată. Mergeam la farmacie cu capul plecat, evitam privirile cunoscuților.

Într-o noapte, mama a făcut un atac cerebral ușor. Am chemat ambulanța și am stat lângă ea la spital zile întregi. Vlad nu a venit nici măcar atunci. A trimis un mesaj sec: „Ține-mă la curent.”

După externare, am decis să o iau pe mama la mine în București. A fost greu — apartamentul meu e mic, iar eu lucrez mult. Dar nu puteam s-o las singură sau pe mâna lui Vlad.

Au trecut luni de zile fără să mai vorbim cu Vlad. Mama s-a stins liniștită într-o dimineață ploioasă de noiembrie. La înmormântare a venit târziu, cu ochii roșii și hainele mototolite. Nu ne-am spus nimic.

Acum stau singură în casa copilăriei mele și mă întreb dacă familia noastră putea fi salvată. Dacă Vlad ar fi fost altfel… dacă eu aș fi putut ierta mai ușor… Poate că unele răni nu se vindecă niciodată.

Oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem frații din cauza banilor sau a neputinței? Și cât valorează o casă față de liniștea sufletului?