Grădina Cuvintelor Nespuse

— Nu pot să cred că ai plantat iar trandafiri acolo, mamaie! Ai zis că lasăm spațiu pentru copii să se joace!

Vocea Irinei răsună ascuțit în liniștea amiezii. Mâinile îmi tremură pe coada sapei, iar privirea mi se încețoșează. Mă uit la ea, la chipul ei tânăr, frumos, dar încruntat, și nu înțeleg unde am greșit. Toată iarna am visat la ziua asta: să vină copiii și nepoții la țară, să râdem împreună, să ne bucurăm de grădina pe care eu și Gheorghe am muncit-o cu atâta dragoste după pensionare.

— Irina, draga mea, am lăsat destul loc pentru joacă. Uite, sub nuc e numai iarbă…

— Nu e vorba doar de spațiu! — mă întrerupe ea, aproape plângând. — E… totul e mereu cum vreți voi. Niciodată nu întrebați ce ne dorim noi!

Mă uit la Gheorghe, care stă stingher lângă gard, cu pălăria trasă pe ochi. Și el simte tensiunea din aer. Băiatul nostru, Vlad, tace. Își leagănă fiica cea mică în leagăn și evită să se uite la mine sau la Irina.

Mă simt ca o străină în propria grădină. Toată viața am muncit pentru familie. Am crescut doi copii cu greu, am tras la serviciu și acasă deopotrivă. După pensionare, grădina asta a devenit sensul meu. Am pus fiecare răsad cu gândul la ei: Vlad iubește cireșele, așa că am plantat doi cireși; Irina spunea că-i plac lavanda și busuiocul, așa că am făcut un colț special pentru ele. Dar acum… parcă nimic nu e bine.

— Poate că ar trebui să vorbim altfel despre asta, — zice Vlad încet, dar Irina îl oprește dintr-o privire.

— Nu, Vlad! Mereu taci și lași totul să treacă! Eu nu mai pot! — vocea ei se frânge și văd lacrimi în ochii ei. — Simt că nu contez aici. Că tot ce fac e să mă conformez planurilor voastre.

Mă doare. Mă doare mai mult decât orice boală sau oboseală. Îmi dau seama că poate am greșit undeva, dar nu știu unde. Am vrut doar să le fie bine.

— Irina, eu… — încerc să spun ceva, dar nu găsesc cuvintele potrivite.

— Las-o, mamă, — intervine Vlad cu voce joasă. — Poate ar trebui să ne întoarcem acasă.

Gheorghe oftează adânc și pleacă spre șopron. Rămân singură în mijlocul grădinii pe care o credeam paradisul nostru comun. Miroase a pământ reavăn și a flori proaspete, dar în sufletul meu e frig.

Seara cade peste sat ca o pătură grea. Gheorghe nu zice nimic la cină. Mâncăm în tăcere. Aud cum plouă ușor pe acoperiș și mă gândesc la Irina: oare chiar nu am văzut cât de greu îi este? Oare am fost atât de prinsă în propriile vise încât am uitat să o ascult?

A doua zi dimineață mă trezesc devreme și mă duc în grădină. Privesc trandafirii roz pe care i-am plantat ieri. Fiecare floare e ca o promisiune pe care mi-am făcut-o mie însămi: că familia va fi mereu împreună aici. Dar promisiunile astea nu valorează nimic dacă nu-i ascultăm pe ceilalți.

Pe la prânz primesc un mesaj de la Irina: „Îmi pare rău că am ridicat tonul. Poate vorbim cândva doar noi două?”

Îmi tremură mâinile când îi răspund: „Și mie îmi pare rău. Hai să vorbim.”

Ne întâlnim pe banca de sub nuc. Irina stă cu mâinile strânse în poală.

— Nu vreau să vă supăr… — începe ea încet. — Dar simt că nu am loc aici. Când venim la țară, totul e deja hotărât: ce mâncăm, unde stăm, ce fac copiii… Eu nu pot să fiu eu însămi.

O ascult cu inima strânsă. Îmi dau seama că niciodată n-am întrebat-o ce-și dorește cu adevărat. Am presupus mereu că știm noi mai bine.

— Irina, știi… eu am crescut într-o familie unde nu se vorbea despre sentimente. Mama mea spunea mereu: „Nu te plânge, fă ce trebuie.” Poate de-aia nici eu n-am știut să întreb sau să ascult.

Ea oftează și zâmbește trist:

— Știu că vreți binele nostru. Dar uneori binele ăsta ne apasă.

Stăm mult timp în tăcere. Privesc grădina: fiecare colț e plin de muncă și speranță, dar și de orgolii și neînțelegeri nespuse.

— Hai să facem altfel de-acum înainte, — îi spun încet. — Să planificăm împreună zilele astea la țară. Să fie grădina tuturor.

Ochii ei se luminează puțin.

— Chiar ai vrea?

— Da… Chiar vreau să te cunosc mai bine.

În zilele următoare schimbăm multe lucruri: lăsăm copiii să aleagă unde vor să se joace; gătim împreună; plantăm flori alese de Irina și Vlad; povestim seara la foc despre visele fiecăruia.

Nu e ușor să schimbi obiceiuri vechi de-o viață. Dar simt că ceva s-a deschis între noi — un drum nou spre înțelegere.

Acum stau pe banca din grădină și ascult râsetele copiilor printre pomi. Miroase a lavandă și a speranță nou-nouță.

Mă întreb: câte familii trăiesc cu atâtea cuvinte nespuse între ele? Oare cât de greu ne este să ne ascultăm cu adevărat unii pe alții?