Grădina invizibilă: Cum am devenit părintele nepoților mei

— Nu vreau să merg! Nu vreau! — vocea Irinei răsuna în holul mic, în timp ce picăturile de ploaie băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Avea doar opt ani, dar privirea ei era mult prea serioasă pentru vârsta asta. Lângă ea, Vlad, fratele ei mai mic, își strângea la piept ursulețul murdar, cu ochii mari și umezi.

Eu stăteam în ușă, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Nu-mi imaginam că o să ajung aici, să fiu eu cel care trebuie să-i ia acasă. Fratele meu, Mihai, fusese arestat cu două zile în urmă, iar soția lui, Camelia, dispăruse fără urmă. Protecția Copilului mă sunase disperată: „Sunteți singurul din familie care poate prelua copiii. Altfel ajung într-un centru.”

Nu am avut timp să mă gândesc prea mult. Am spus „da” cu vocea tremurândă, deși în mintea mea era doar un urlet: „Nu sunt pregătit!”

Prima noapte a fost un haos. Irina a plâns până a adormit epuizată pe canapea, iar Vlad s-a trezit de trei ori urlând după mama lui. Eu m-am așezat pe podea, lângă ușa camerei lor, și am plâns în tăcere. Aveam 34 de ani, o garsonieră mică în Drumul Taberei și un job la call-center. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum să cresc doi copii traumatizați.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina în bucătărie, încercând să-și facă singură ceai. — Unde e mama? — m-a întrebat fără să mă privească. Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu știu, Irina… Dar sunt aici cu voi acum. O să fie bine. M-a privit scurt, neîncrezătoare. — Tu nu ești tata.

Adevărul era că nu eram nici măcar unchiul pe care îl vedeau des. Mihai și cu mine nu mai vorbisem serios de ani buni. El alesese un drum periculos, iar eu mă retrăsesem din viața lui ca să mă protejez pe mine însumi.

Zilele au trecut greu. Vlad refuza să mănânce orice nu era „ca la mama acasă”. Irina nu voia să meargă la școală și se închidea ore întregi în baie. Vecinii mă priveau ciudat când ieșeam cu ei în parc — un bărbat singur cu doi copii necunoscuți.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am primit un telefon de la mama: — Nu pot să vin la București, sănătatea mea nu-mi permite… Dar trebuie să te descurci! Sunt copiii fratelui tău! — vocea ei era aspră, aproape acuzatoare.

Am simțit furie și neputință. De ce eu? De ce nu Mihai? De ce nu Camelia? De ce trebuie eu să repar ce au stricat alții?

Într-o zi de duminică, Irina a spart o vază veche pe care o primisem de la bunica. Am țipat la ea fără să-mi dau seama: — Nu poți fi atentă niciodată? Totul strici! S-a uitat la mine cu ochii mari și a început să plângă în hohote: — Vreau la mama! Vreau acasă!

M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună. Atunci am înțeles cât de mult îi doare pe ei tot ce se întâmplase și cât de puțin contează lucrurile materiale.

Au urmat luni de adaptare chinuitoare. Am mers la psiholog cu copiii, am încercat să le fac un program stabil, să gătesc mâncăruri simple, să le citesc povești seara. Am început să-i cunosc cu adevărat: Irina iubea desenul și visa să devină arhitect; Vlad era pasionat de trenuri și putea sta ore întregi privind garniturile din Gara de Nord.

Dar problemele nu au dispărut. Mihai mi-a scris din penitenciar: „Nu-i lăsa la stat! Fii tu tata pentru ei!” Am simțit o furie surdă: el îmi cerea mie ceea ce el însuși nu fusese capabil să fie.

Camelia a reapărut după șase luni, cerându-și copiii înapoi. Era schimbată, slabă și nervoasă. Protecția Copilului a început ancheta pentru reintegrare familială. Irina s-a agățat de mine: — Nu vreau să plec! Tu ai grijă de noi… Mama nu mai e ca înainte.

Am fost pus într-o situație imposibilă: să lupt pentru custodie sau să-i las să plece cu mama lor biologică? Noaptea nu dormeam deloc; mă uitam la ei cum dormeau liniștiți și mă întrebam dacă fac ceea ce trebuie.

Într-un final, instanța a decis ca cei mici să rămână cu mine temporar, până când Camelia va demonstra că poate avea grijă de ei. Am simțit o ușurare amară — câștigasem timp, dar nu liniște.

Familia mea s-a împărțit în tabere: unii mă susțineau, alții spuneau că nu e treaba mea. Prietenii s-au îndepărtat; puțini au rămas lângă mine când n-am mai avut timp sau energie pentru nimic altceva decât copii.

Într-o seară târzie, după ce Vlad adormise cu capul pe genunchii mei și Irina îmi desena pe o foaie „familia noastră”, m-am uitat la mine în oglindă: ochi obosiți, cearcăne adânci, dar o liniște nouă în suflet.

Nu știu dacă am făcut totul bine sau dacă am iubit destul. Dar știu că am ales să fiu acolo când nimeni altcineva n-a vrut sau n-a putut.

Mă întreb uneori: unde se termină datoria față de familie și unde începe dragostea adevărată? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi… Voi ce ați fi făcut?