În umbra ajutorului: Povestea mea cu soacra

— Ivana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Dănuț răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, în timp ce eu stau cu mâinile strânse pe marginea mesei. Miroase a cafea arsă și a supă uitată pe foc. Mă uit la el, dar nu-l văd cu adevărat. În mintea mea, se derulează ultimele luni ca un film vechi, plin de zgomot alb și replici pe care nu le mai pot distinge.

Totul a început când am rămas fără serviciu. Firma la care lucram s-a închis peste noapte, iar eu am rămas cu ratele la bancă și cu un copil mic, Mara, care avea nevoie de lapte praf și scutece. Dănuț muncea la o firmă de construcții, dar banii nu ne ajungeau nici pentru strictul necesar. Nu i-am spus cât de rău stau lucrurile. Mi-a fost rușine. Mi-a fost frică să nu creadă că sunt slabă.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am luat telefonul și am format numărul doamnei Maria, mama lui Dănuț. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Era rece, distantă, mereu cu privirea critică și cu remarci tăioase despre cum ar trebui să-mi cresc copilul sau să-mi țin casa. Dar disperarea m-a împins să-i cer ajutorul.

— Doamnă Maria… am nevoie de ajutor. Nu mai avem bani nici pentru lapte la Mara…

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc:

— Ivana, nu-mi place să mă bag, dar dacă ai nevoie… vino mâine la mine.

A doua zi m-am dus la ea cu inima cât un purice. M-a primit în bucătăria ei imaculată, mi-a pus o cafea în față și mi-a întins o bancnotă de 100 de lei.

— Să nu-i spui lui Dănuț că ai fost aici. Bărbații sunt mândri, nu suportă să știe că femeia lor cere ajutor.

Am luat banii cu mâinile tremurânde și am promis că nu voi spune nimic. Așa a început totul. În fiecare lună mergeam la ea, primeam bani sau pachete cu mâncare pentru Mara. Îmi era rușine, dar nu aveam altă soluție.

Cu timpul, relația noastră s-a schimbat. Doamna Maria a devenit mai caldă, mai atentă cu mine. Îmi dădea sfaturi despre cum să gestionez banii, cum să-l fac pe Dănuț să fie mai implicat acasă. Uneori simțeam că mă sufocă cu prezența ei, dar nu puteam renunța la ajutor.

Într-o zi, Dănuț a venit acasă mai devreme decât de obicei. Eu tocmai mă întorsesem de la soacră-mea și ascundeam pachetul cu alimente în dulap.

— De unde ai atâtea conserve? — m-a întrebat el suspicios.

— Le-am cumpărat din piață… au fost la reducere.

M-a privit lung, dar n-a zis nimic. Tensiunea dintre noi creștea pe zi ce trece. Eu mă simțeam tot mai vinovată, iar el tot mai distant.

Într-o seară, când Mara plângea neconsolată și eu eram la capătul puterilor, Dănuț a izbucnit:

— Ce se întâmplă cu tine? Parcă nu mai ești tu! Ascunzi ceva?

Atunci am cedat. Am început să plâng și i-am spus totul: despre serviciu, despre bani, despre vizitele la mama lui.

A urmat o tăcere apăsătoare. Dănuț s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără să spună nimic. L-am așteptat toată noaptea. Dimineața s-a întors palid și obosit.

— De ce n-ai avut încredere în mine? — m-a întrebat cu voce stinsă.

Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că nici eu nu mai aveam încredere în mine.

După câteva zile de tăcere și certuri mocnite, Dănuț s-a dus la mama lui să-i ceară socoteală. S-au certat rău. Doamna Maria mi-a reproșat că i-am stricat relația cu fiul ei. Dănuț mi-a reproșat că l-am umilit în fața propriei mame.

Familia noastră s-a rupt în două tabere: părinții lui au încetat să ne mai vorbească o vreme, iar eu m-am simțit mai singură ca niciodată. Mara era singura rază de lumină din viața mea.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze. Am găsit un nou loc de muncă la o farmacie din cartier și am reușit să ne descurcăm fără ajutorul nimănui. Relația cu Dănuț s-a schimbat: nu mai era la fel de cald ca înainte, dar încercam amândoi să reconstruim ceea ce pierdusem.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine cerând ajutorul soacrei mele sau dacă ar fi trebuit să fiu sinceră cu Dănuț de la început. Poate că unele secrete nu fac decât să adâncească prăpastia dintre oameni.

Mă uit la Mara cum doarme liniștită și mă întreb: oare sinceritatea doare mai puțin decât minciuna? Ce ați fi făcut voi în locul meu?