În Umbra Tatălui Meu: Poveste din Timișoara

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc în minciuna asta! am izbucnit într-o seară de februarie, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Mama, cu mâinile încleștate pe marginea mesei din bucătărie, m-a privit ca și cum i-aș fi smuls inima din piept.

— Rareș, nu vorbi așa despre tatăl tău! El a făcut totul pentru noi! a șoptit ea, dar vocea îi era spartă de oboseală și teamă.

Tatăl meu, Dorel Ionescu, a fost liderul sindicatului de la fabrica de textile din Timișoara. Un om respectat, temut chiar, care nu se temea să ridice vocea împotriva nedreptăților. Pentru mine însă, era o umbră grea care mă apăsa zi de zi. Îmi amintesc cum venea acasă târziu, mirosind a tutun și a ploaie, cu ochii roșii de la nesomn și grijile lumii pe umeri. Niciodată nu avea timp să mă întrebe cum mi-a fost ziua la liceu sau dacă am nevoie de ceva. Totul era despre muncitori, proteste, negocieri.

Când a murit brusc, într-o noapte friguroasă de decembrie, lumea noastră s-a prăbușit. Mama s-a închis în ea însăși, iar sora mea mai mică, Irina, nu mai vorbea cu nimeni. Eu am rămas singur cu întrebările mele: de ce? Cum? Și mai ales… cine era cu adevărat tatăl meu?

La înmormântare, toți vorbeau despre el ca despre un erou. Dar eu știam că nu era totul atât de simplu. În ultimele luni înainte să moară, îl auzisem vorbind la telefon cu cineva pe un ton ciudat, aproape speriat. Într-o seară l-am surprins plângând în biroul lui. Nu mi-a spus niciodată ce-l apăsa.

După moartea lui, am găsit într-un sertar o agendă veche. Era plină de nume, cifre și câteva fraze criptice: „Nu pot să tac”, „Dacă află cineva…”, „Sunt urmărit”. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am încercat să-i arăt mamei agenda, dar ea a refuzat să o citească.

— Nu vreau să știu! Lasă-l să se odihnească în pace! mi-a spus ea cu o voce aspră.

Dar eu nu puteam să-l las. În fiecare zi mă întrebam dacă moartea lui chiar a fost un accident sau dacă cineva l-a redus la tăcere. Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu foștii lui colegi de sindicat — domnul Popescu, doamna Mureșan — dar toți păreau speriați sau evitau subiectul.

Într-o zi, am primit un plic anonim la ușă. În el era o fotografie cu tata stând la masă cu niște bărbați pe care nu-i recunoșteam și un bilet: „Adevărul doare. Nu căuta ce nu vrei să găsești.”

Am simțit că mă sufoc. Am început să am coșmaruri. Mama mă ruga să renunț:

— Rareș, te rog! Nu vreau să te pierd și pe tine! Tatăl tău a ales drumul lui. Lasă trecutul!

Dar nu puteam. Era ca și cum toată viața mea fusese construită pe o minciună și trebuia să aflu adevărul, orice ar fi costat.

Am început să lipsesc de la facultate. Prietenii mă evitau — spuneau că am devenit obsedat. Irina mă privea cu ochi mari și triști:

— De ce nu putem fi ca înainte? De ce trebuie să-l urâm pe tata?

— Nu-l urâm, Irina! Vreau doar să știu cine a fost cu adevărat!

Într-o seară, am primit un telefon de la un număr necunoscut:

— Dacă vrei să afli adevărul despre tatăl tău, vino mâine la ora 9 la podul Michelangelo. Singur.

Am simțit cum îmi bate inima în piept ca un ciocan. Am stat toată noaptea treaz, gândindu-mă dacă să merg sau nu. Dimineața am plecat fără să spun nimănui.

La pod m-a așteptat un bărbat în vârstă, cu o geacă veche și o privire obosită.

— Tu ești Rareș? Sunt Ionel Radu. Am lucrat cu tatăl tău.

Mi-a povestit că tata descoperise corupție la nivel înalt în fabrică — bani furați, oameni amenințați. Voia să facă public totul, dar cineva l-a amenințat. În noaptea când a murit, primise un ultim avertisment.

— N-a fost accident, Rareș. Și nici tu nu ești în siguranță dacă sapi mai adânc.

Am plecat de acolo tremurând. Acasă, mama m-a întâmpinat cu ochii roșii:

— Unde ai fost? De ce faci asta cu noi?

— Trebuie să știm adevărul! Nu putem trăi în frică!

— Eu vreau doar liniște… Vreau să-mi cresc copiii fără umbre!

Am izbucnit:

— Dar eu nu pot! Nu pot să trăiesc mințindu-mă!

În lunile care au urmat, am încercat să vorbesc cu presa locală. Nimeni nu voia să se implice. Un jurnalist tânăr, Vlad Dumitrescu, mi-a spus:

— Rareș, știu că ai dreptate… dar nimeni nu vrea scandal acum. Oamenii se tem.

Familia mea s-a destrămat și mai tare. Irina s-a mutat la bunici în Arad; mama s-a îmbolnăvit de inimă. Eu am rămas singur cu dosarele tatălui meu și cu întrebările fără răspuns.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am căutat adevărul sau dacă ar fi trebuit să ascult de mama și să las totul în urmă. Dar cum poți trăi liniștit când știi că viața ta e construită pe secrete?

Poate că unele adevăruri dor mai mult decât minciuna… Dar oare merită liniștea prețul tăcerii? Ce ați fi făcut voi în locul meu?