În ziua în care tata a plecat: Un an de așteptare între două lumi

— Nu vreau să mai trăiesc așa, spuse tata, cu vocea lui joasă, în timp ce privea spre farfuria cu sarmale rămasă neatinsă. Era 17 martie, ziua lui de naștere. Împlinise 51 de ani și, pentru prima dată, nu voia să sărbătorească decât cu mine și mama. Nici măcar un tort nu am avut chef să facem. În bucătăria noastră mică din Ploiești, tăcerea era mai grea decât orice ceartă.

Mama s-a ridicat încet de pe scaun și a început să strângă masa, fără să spună nimic. Eu am rămas nemișcată, cu lingura în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Tata nu ne privea. Se uita pe geam, la blocurile cenușii de vizavi. Am 27 de ani și peste o lună urma să mă mărit cu Mihai, băiatul cu care eram împreună de șapte ani. Dar în acea seară, totul părea să se destrame.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

Tata a oftat adânc. — Nu mai pot. Am nevoie să fiu singur. Să mă regăsesc. Să… nu știu… să respir alt aer.

Mama s-a întors spre el, cu ochii roșii. — Și noi? Ce facem noi?

— Vreau să plec. Nu acum, nu azi. Dar vreau să știți că nu mai pot continua așa. Nu vă cer nimic, doar… înțelegere.

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum tot ce știam despre familia mea se clatină. Tata fusese mereu omul serios, muncitor la rafinărie, cel care venea acasă la ora fixă și aducea pâine caldă sâmbătă dimineața. Mama era stâlpul casei, mereu cu grijă la toți, mereu dispusă să ierte orice greșeală.

După ce tata a ieșit din bucătărie, mama s-a prăbușit pe scaunul lui și a început să plângă în hohote. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe.

— Nu-l lăsa să plece, i-am șoptit.

— Nu pot să-l țin cu forța… Dar am o rugăminte la tine, Maria: te rog, nu spune nimănui încă. Și dacă tot vrea să divorțăm… să așteptăm un an. Poate se răzgândește.

Am acceptat fără să înțeleg prea bine ce urma să se întâmple. Așa a început anul cel mai lung din viața mea.

În zilele următoare, tata a devenit tot mai absent. Pleca devreme la serviciu și venea târziu. Nu mai vorbea cu mama decât despre facturi sau cumpărături. Eu încercam să mă concentrez pe pregătirile pentru nuntă, dar fiecare discuție despre familie mă făcea să simt un nod în gât.

— Maria, ce ai? mă întreba Mihai când mă vedea abătută.

— Nimic… doar stresul cu nunta.

Nu am avut curajul să-i spun adevărul decât cu două săptămâni înainte de eveniment. Mihai m-a privit lung și mi-a luat mâna.

— Dacă vrei, amânăm totul.

— Nu! Vreau să mergem înainte. Poate tata își revine dacă vede că viața merge mai departe.

Nunta a fost frumoasă, dar tata părea absent chiar și când m-a condus la altar. Mama zâmbea forțat în poze, iar eu simțeam că trăiesc o piesă de teatru prost regizată.

După nuntă, am încercat să-mi văd de viața mea nouă cu Mihai, dar nu puteam sta departe de mama. O sunam zilnic și mergeam la ea aproape în fiecare weekend. Tata era tot mai rece.

Într-o seară de toamnă, l-am găsit pe tata pe balcon, fumând — lucru pe care nu-l făcea niciodată acasă.

— Tata… De ce faci asta?

A oftat și a aruncat chiștocul peste balustradă.

— Maria… Nu e vina ta sau a mamei tale. Pur și simplu nu mai pot trăi mințindu-mă că sunt fericit.

— Dar noi? Familia ta?

— Familia nu e doar o obligație. E ceva ce trebuie să simți… Eu nu mai simt nimic aici.

Am plecat plângând și l-am urât pentru prima dată în viața mea.

Mama s-a agățat de speranță tot anul acela. Îi gătea mâncărurile preferate, îi lăsa bilețele drăguțe pe frigider, îi cumpăra cămăși noi pentru serviciu. Tata le primea fără un cuvânt.

În Ajunul Crăciunului, am venit acasă cu Mihai și am găsit-o pe mama singură la masă. Tata plecase „la un prieten”. Am stat toți trei în tăcere, privind bradul împodobit prea devreme.

— Crezi că va reveni vreodată? m-a întrebat mama după ce Mihai a plecat la culcare.

— Nu știu… Poate că nu merită să-l aștepți…

Mama a izbucnit în plâns și mi-a spus că nu știe cine e fără el.

A trecut anul acela ca un vis urât din care nu ne-am putut trezi. În ziua când tata a împlinit 52 de ani, ne-a chemat pe amândouă la o cafenea din centru.

— Am decis să divorțăm oficial, a spus el simplu. Am găsit pe altcineva. Nu vreau scandaluri sau reproșuri. Vreau doar liniște.

Mama a rămas nemișcată câteva secunde, apoi s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt. Eu am rămas cu tata la masă, privind cum își frământă mâinile.

— Îmi pare rău că te-am făcut să suferi, Maria…

Nu am putut spune nimic. M-am ridicat și am plecat după mama.

Au trecut doi ani de atunci. Mama încă încearcă să-și găsească rostul fără el. Eu am devenit mamă între timp și mă întreb mereu dacă voi putea vreodată ierta trădarea tatălui meu sau dacă voi repeta greșelile părinților mei.

Oare cât timp trebuie să treacă până când o familie destrămată poate fi din nou întreagă? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?