În ziua în care tata a plecat: Un an de așteptare între două lumi

— Nu vreau să mai trăiesc așa, Maria. Mă sufoc, nu mai pot, a spus tata, cu vocea tremurândă, în timp ce privea spre fereastra mică din bucătăria noastră. Era ziua lui de naștere, împlinea 51 de ani. Pe masă erau trei farfurii cu sarmale reci și o sticlă de vin pe jumătate goală. Mama stătea în capătul mesei, cu mâinile strânse în poală, iar eu, la 27 de ani, încercam să-mi țin lacrimile în frâu.

— Ce vrei să spui? am întrebat eu, deși știam răspunsul. De luni bune îl simțeam absent, mereu cu gândul în altă parte, mereu obosit și iritat.

Tata a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. — Plec. Nu mai pot să mă prefac. Am încercat, dar nu mai merge. Vreau să fiu liber.

Mama nu a spus nimic. Doar s-a ridicat încet și a început să strângă farfuriile, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am rămas încremenită. Într-o lună urma să mă mărit cu Radu, iubitul meu din facultate. Toată viața mea era pe cale să se schimbe, dar nu așa.

După ce tata a ieșit din casă, mama s-a așezat lângă mine pe canapea. — Maria, te rog ceva. Nu-l judeca acum. Și nu lua nicio decizie pripită. Dă-ne un an. Un an înainte să divorțăm, un an înainte să-l urăști sau să-l ierți. Poți să faci asta pentru mine?

Nu am înțeles atunci de ce mama cerea timp. Mi se părea absurd să mai așteptăm când totul era atât de clar: tata ne părăsise. Dar am acceptat, pentru că nu voiam să-i adaug și mai multă durere.

Lunile care au urmat au fost un coșmar tăcut. Tata venea uneori să-și ia haine sau acte, dar nu stătea niciodată mai mult de cinci minute. Mama părea că se topește pe zi ce trece, dar nu plângea niciodată în fața mea. Eu mă pregăteam de nuntă cu un nod în gât și o rușine pe care nu o puteam explica nimănui.

— Maria, ce faci? De ce ești atât de absentă? m-a întrebat într-o seară Radu, când încercam să alegem invitațiile de nuntă.

— Nu știu… Nu pot să mă bucur. Parcă totul e pe dos.

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — O să fie bine. Familia ta e puternică.

Dar eu nu mai credeam asta. Începusem să mă întreb dacă nu cumva toți oamenii trăiesc cu minciuni mici și mari, doar ca să nu se destrame totul.

Când a venit ziua nunții mele, tata nu a venit la biserică. A trimis un mesaj scurt: „Sunt mândru de tine. Să fii fericită.” Mama a zâmbit tot timpul, dar ochii ei erau goi.

După nuntă, am plecat cu Radu la Brașov, unde ne-am mutat într-un apartament mic. Încercam să-mi construiesc propria familie, dar rana din suflet nu se vindeca. Vorbeam cu mama la telefon aproape zilnic.

— Cum ești?

— Sunt bine, draga mea. M-am apucat de croșetat pentru vecinele din bloc. Îmi ocup timpul.

Dar știam că nu era bine. Într-o zi am găsit-o plângând la telefon.

— Maria… mi-e dor de el. Dar nu pot să-l iert încă.

Tata își găsise pe cineva nou — o femeie pe nume Lidia, divorțată și cu doi copii mari. Am aflat întâmplător, de la o vecină care îi văzuse împreună la supermarket.

— Cum poți să faci asta după atâția ani? l-am întrebat într-o zi când ne-am întâlnit întâmplător la farmacie.

— Maria… oamenii se schimbă. Am obosit să mă prefac că sunt cineva care nu sunt.

— Și noi? Eu? Mama?

— Voi sunteți familia mea mereu. Dar nu mai pot trăi mințind.

Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă abandonată ca un copil mic.

A trecut aproape un an de la acea zi fatidică. Mama a venit la mine la Brașov într-un weekend de primăvară.

— Maria… cred că e timpul să mergem mai departe. Am vorbit cu avocatul. O să divorțăm amiabil.

— Ești sigură?

— Da. Am stat destul. Am plâns destul. Acum vreau să trăiesc pentru mine.

Am privit-o cum zâmbea trist și am simțit pentru prima dată că poate există viață după trădare.

În acea seară am ieșit împreună la o terasă micuță din centru și am râs ca două prietene vechi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira din nou.

Acum mă uit înapoi și mă întreb: oare cât timp trebuie să treacă până când poți ierta cu adevărat? Și ce înseamnă, de fapt, o familie — sânge sau alegere? Voi ce credeți?