Încredere la prețul casei: Povestea Mariei și a soacrei ei

— Maria, nu înțelegi că e spre binele vostru? Dacă îmi dai actele pe apartamentul tău, vă dau eu apartamentul meu, care e mult mai mare! a spus soacra mea, ridicând vocea peste masa din bucătărie. Mâinile îi tremurau ușor, dar privirea îi era tăioasă, ca întotdeauna când voia să obțină ceva.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, cu mobila veche moștenită de la părinți și cu mirosul de cafea arsă plutind în aer. Soțul meu, Vlad, stătea între noi, cu ochii în pământ, evitând să se implice. Știam că nu va spune nimic, căci mereu a fost slab în fața mamei lui. Dar eu? Eu trebuia să aleg: să cedez presiunii sau să risc să stric totul.

— Nu pot să fac asta, am spus încet, dar hotărât. E casa mea, am muncit pentru ea. De ce nu putem face schimbul fără să trec apartamentul pe numele dumneavoastră?

Soacra a oftat teatral și s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Pentru că așa e corect! Eu sunt mai în vârstă, am nevoie de siguranță. Tu ești tânără, ai toată viața înainte. Ce-ți pasă ție?

M-am uitat la Vlad, sperând să găsesc acolo sprijin. Dar el doar a dat din umeri și a murmurât:

— Maria, poate că mama are dreptate…

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la copilăria mea în provincie, la părinții mei care au strâns bani ani de zile ca să-mi cumpere acest apartament când am venit la facultate în București. Era singura mea ancoră, singurul lucru care era doar al meu.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Soacra venea zilnic cu argumente noi: „Dacă nu faci asta, Vlad va fi nefericit”, „Toată lumea face sacrificii pentru familie”, „Nu vrei să mă ajuți la bătrânețe?”

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am găsit curajul să-i spun ce simt.

— Vlad, dacă mă iubești, nu poți să-mi ceri să renunț la tot ce am pentru mama ta. Nu pot trăi cu gândul că într-o zi voi rămâne fără nimic.

El s-a întors cu spatele și a tăcut. Am plâns toată noaptea.

A doua zi, soacra a venit cu un notar. Fără să mă anunțe înainte. A pus actele pe masă și mi-a spus:

— Hai, semnează! E doar o formalitate.

Am simțit că mă sufoc. Am luat actele și le-am rupt în fața lor.

— Nu pot! Nu vreau! Am dreptul să mă simt în siguranță în propria mea casă!

A urmat un scandal monstru. Soacra a început să țipe că sunt nerecunoscătoare, că nu merit fiul ei. Vlad a încercat să mă calmeze, dar nu mai puteam auzi nimic. Am ieșit din casă și am mers ore întregi pe străzi, fără direcție.

În zilele care au urmat, Vlad s-a mutat temporar la mama lui. Mi-a spus că are nevoie de timp să se gândească. Am rămas singură într-un apartament care nu-mi mai aducea liniște.

Prietenii m-au sfătuit să nu cedez. „Maria, dacă faci asta o dată, vor profita mereu de tine”, mi-a spus Irina la o cafea.

Am început să merg la terapie. Am descoperit acolo cât de mult mă temeam să pierd dragostea lui Vlad și cât de puțin mă prețuiam pe mine însămi.

După două luni de tăcere, Vlad s-a întors. Era schimbat, obosit.

— Maria, îmi pare rău pentru tot. Mama nu va renunța niciodată la ideea asta… Dar eu nu vreau să te pierd.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. Apoi am întrebat:

— Și dacă va trebui să alegi între mine și ea?

Nu mi-a răspuns atunci. Dar în zilele următoare am simțit că ceva s-a schimbat între noi. Nu mai eram o echipă.

Am decis să pun punct relației. A fost cea mai grea decizie din viața mea, dar și cea mai eliberatoare. Am rămas cu apartamentul meu mic și cu inima frântă, dar pentru prima dată m-am simțit puternică.

Mă întreb uneori: cât valorează liniștea sufletului nostru? Merită să sacrificăm totul pentru familie sau trebuie să ne apărăm dreptul la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?