Încrederea sfărâmată: Când fratele meu a trădat familia

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta? — vocea mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au strâns în pumni, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Eram în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu miros de cafea rece și pereți încărcați de amintiri. Mama stătea pe scaun, cu ochii roșii, iar tata, slăbit de boală, privea în gol. Radu, fratele meu mai mare, evita privirea tuturor.

Totul a început cu un diagnostic: tata avea nevoie de îngrijire permanentă. Am vândut casa copilăriei noastre, am dat și mașina, am strâns fiecare leu pentru tratamente și un asistent medical. Eu am renunțat la serviciu ca să fiu aproape, iar mama s-a mutat la mine. Radu a insistat să țină el banii — „E mai sigur la mine, am grijă să nu se piardă nimic”, spunea el mereu.

Lunile au trecut greu. Tata se stingea încet, iar noi ne agățam de orice speranță. Într-o zi, când trebuia să plătim asistentul și medicamentele, Radu a venit cu ochii în pământ: „Nu mai sunt bani.”

— Cum adică nu mai sunt bani? — am urlat fără să-mi dau seama. Mama a început să plângă în hohote.

Radu a tăcut mult timp. Apoi, cu voce joasă: „Am avut nevoie… Am investit într-o afacere. O să recuperez totul, promit.”

A urmat o liniște apăsătoare. M-am simțit trădată ca niciodată. Toată copilăria noastră mi-a trecut prin fața ochilor: cum ne jucam pe stradă, cum ne certam pe telecomandă, cum îmi promitea că mă apără mereu. Acum, omul care trebuia să fie stâlpul familiei ne lăsase fără nimic.

— Ai investit? Cu banii pentru tata? — am șoptit printre dinți.

— Nu am vrut… Am crezut că o să fie bine… — vocea lui era stinsă.

Mama s-a ridicat brusc și l-a lovit peste braț: „Cum ai putut? Tatăl tău moare și tu te gândești la afaceri?”

A urmat o perioadă de coșmar. Tata a murit la câteva săptămâni după aceea. Nu am avut bani pentru un sicriu decent sau pentru parastas. Vecinii au făcut chetă ca să ne ajute. Radu nu a mai venit acasă o vreme. Eu și mama ne-am închis în durere și rușine.

Oamenii vorbeau pe la colțuri: „Uite ce-a ajuns familia Popescu…”, „Bietul bătrân, nici măcar nu l-au putut îngropa cum trebuie…” M-am simțit mică și neputincioasă. Nu mai aveam nici casă, nici tată, nici frate.

Într-o seară, după parastas, Radu a apărut la ușă. Era slab și neras, cu ochii umflați de plâns.

— Iartă-mă, Ilinca… N-am vrut să vă fac rău. Am pierdut totul… Nu mai am nimic.

— Nici noi nu mai avem nimic! — i-am răspuns printre lacrimi. — Ai distrus tot ce aveam!

Mama nu a vrut să-l vadă. S-a încuiat în cameră și nu a ieșit până dimineața.

Au trecut luni de atunci. Eu am început să lucrez ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Mama s-a îmbolnăvit de inimă și merge des la spital. Radu încearcă să repare ce a stricat — aduce uneori alimente sau bani puțini, dar între noi e un zid de tăcere și resentimente.

Uneori mă întreb dacă îl voi putea ierta vreodată. Dacă familia noastră va mai fi vreodată întreagă. Oamenii spun că sângele apă nu se face, dar când cel mai apropiat om te trădează, ce mai rămâne?

Merg pe stradă și văd familii râzând împreună. Mă doare că noi nu mai putem fi așa. Cât valorează încrederea într-o familie? Poate fi ea refăcută după o asemenea trădare?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că mulți trec prin astfel de încercări și nu au curajul să vorbească despre ele. Dar eu simt că trebuie spus adevărul: uneori cei dragi ne rănesc cel mai tare.

Mă uit la mama și la Radu și mă întreb: oare timpul vindecă totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?