Inima mai mare decât frica: Cum am devenit mamă pentru zece copii peste noapte

— Nu pot, nu pot să fac asta, Maria! Am spus-o cu voce tare, deși eram singură în bucătărie, cu telefonul încă fierbinte în palmă. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de respirația grea a copiilor mei care dormeau în camerele lor. Mă uitam la poza de pe frigider: eu, soțul meu, Radu, și cei patru copii ai noștri, toți zâmbind la mare. Nu știam că în câteva ore familia mea avea să se dubleze.

Telefonul sunase brusc. Era Nicoleta, sora lui Ion, vecinul nostru de la etajul trei. „A murit… Ion a murit. Cei mici… nu avem pe nimeni. Te rog, Maria, ajută-ne!” Glasul ei era spart de plâns și disperare. Am simțit cum mi se strânge inima. Îl știam pe Ion de când ne-am mutat aici, acum zece ani. Soția lui murise la nașterea celui mai mic copil, iar el rămăsese singur cu șase suflete de crescut. Întotdeauna îl admirasem pentru puterea lui, dar niciodată nu m-am gândit că va veni ziua când copiii lui vor rămâne fără niciun părinte.

Am alergat la Radu, care dormea dus după o zi grea la serviciu. „Radu, Ion a murit. Copiii lui… nu are cine să-i ia.” S-a ridicat brusc în capul oaselor, ochii lui mari și obosiți căutându-mi privirea. „Ce vrei să spui?”

„Nicoleta m-a sunat. M-a rugat să-i ajutăm. Să-i luăm la noi… măcar până găsesc o soluție.”

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat din pat și s-a dus la fereastră. „Maria… avem deja patru copii. Salariile noastre abia ne ajung. Cum să facem față la zece?”

Am început să plâng în hohote. Nu știam nici eu răspunsul. Dar gândul la ochii mari și speriați ai copiilor lui Ion nu-mi dădea pace.

Dimineața următoare, Nicoleta a venit cu cei șase copii: Andreea (14 ani), Vlad (12), Ilinca (10), Paul (8), Daria (6) și micuțul Ștefan (4). Toți erau tăcuți, cu ochii roșii de plâns și hainele mototolite. Când i-am văzut pe toți adunați în holul nostru mic, am simțit că mă sufoc.

„Nu știu cât timp puteți… dar nu avem pe nimeni altcineva”, a spus Nicoleta cu voce stinsă.

Am dat din cap și i-am îmbrățișat pe fiecare în parte. Copiii mei îi priveau curioși și speriați. În acea clipă am știut că nu mai există cale de întoarcere.

Primele zile au fost un haos total. Zece copii în trei camere și o bucătărie minusculă. Micul dejun era o bătălie pentru locuri la masă, iar baia devenise câmp de luptă pentru periuțe de dinți și prosoape uscate. Radu venea acasă tot mai târziu, iar eu mă simțeam tot mai copleșită.

Într-o seară, Andreea a izbucnit: „Nu vreau să stau aici! Vreau la tata!” Am încercat să o liniștesc, dar m-a respins cu brutalitate. „Nu ești mama mea! Nimeni nu poate fi!”

M-am retras în bucătărie și am plâns în tăcere. Mă simțeam vinovată că nu pot umple golul lăsat de părinții lor. În același timp, copiii mei deveniseră geloși: „De ce trebuie să împărțim totul cu ei? De ce nu mai ai timp pentru noi?”

Într-o zi, Vlad a dispărut după școală. Am intrat în panică și am început să-l caut prin cartier. L-am găsit într-un parc, pe o bancă, cu ochii pierduți.

„De ce ai plecat fără să spui nimic?” l-am întrebat printre lacrimi.

„Mi-e dor de tata… Mi-e frică să nu uit cum arată vocea lui.”

L-am strâns în brațe și am promis că voi face tot ce pot să le păstrez amintirile vii.

Cu timpul, am început să ne adaptăm. Am făcut reguli noi: fiecare copil avea sarcini clare în casă, iar serile le petreceam împreună, povestind despre ziua care a trecut sau uitându-ne la filme vechi românești. Am început să gătesc mai mult ca niciodată — ciorbe uriașe și tăvi întregi de plăcinte.

Dar problemele nu au dispărut. Banii erau mereu insuficienți; facturile se adunau pe masa din sufragerie ca niște amenințări mute. Am cerut ajutor la primărie — mi-au spus că trebuie să aștept luni întregi pentru orice sprijin social.

Într-o seară, Radu m-a luat deoparte: „Nu mai pot, Maria… simt că ne pierdem familia.”

M-am uitat la el și am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. „Și ce vrei să facem? Să-i dăm înapoi? Unde? La cine?”

A tăcut mult timp înainte să răspundă: „Nu știu… dar nu vreau să te pierd pe tine.”

Am realizat atunci cât de mult ne-a schimbat această încercare — nu doar pe mine ca mamă, ci pe noi ca familie.

Au trecut luni de zile până când lucrurile au început să se așeze. Copiii lui Ion au început să zâmbească din nou; Andreea m-a ajutat într-o zi la gătit fără să-i cer; Vlad a început să joace fotbal cu băieții mei; Ilinca i-a citit povești Dariei înainte de culcare.

Într-o duminică dimineață, toți zece stăteam la masă și râdeam de glumele lui Paul. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem cu adevărat o familie — una ciudată, gălăgioasă și imperfectă, dar familie.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am sacrificat prea mult din dragoste pentru niște copii care nu sunt ai mei biologic. Dar când îi văd împreună, știu că inima mea a fost mai mare decât frica.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și deschidă casa și sufletul pentru atâția copii? Ce înseamnă cu adevărat familia — sânge sau alegere?