Întâlnirea care mi-a schimbat viața: Povestea unei regăsiri după 25 de ani

— „Încă o cafea, domnule?” vocea ei caldă, dar ușor obosită, m-a trezit din gânduri. Am ridicat privirea și am întâlnit ochii aceia pe care îi văzusem doar în pozele vechi, ascunse într-o cutie de pantofi la bunica. Era ea. Mama mea. După 25 de ani, stătea în fața mea, cu un șorț albastru și un zâmbet politicos, fără să știe cine sunt.

Mă numesc Vlad. Am crescut la țară, cu bunicii, după ce mama m-a lăsat la maternitate. Tata nu a vrut să audă de mine niciodată. Bunica îmi spunea mereu: „Mama ta a avut motivele ei, Vladule. Nu judeca până nu știi tot adevărul.” Dar cum să nu judec? Cum să nu simt golul acela uriaș când vedeam alți copii cu mamele lor la serbări sau în parc?

Am venit la București pentru facultate și, după ce am terminat, am rămas aici. Viața nu a fost ușoară, dar m-am obișnuit cu lipsa. Totuși, ceva mă rodea pe dinăuntru. Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la mama, ascunsă printre lucrurile bunicii. Scria doar atât: „Iartă-mă. Nu am avut de ales.” Atât. Am început să caut. Am întrebat rudele, am scotocit pe Facebook, am întrebat vecini vechi. Până într-o zi când o prietenă mi-a spus că a văzut o femeie care semăna cu mine la o cafenea din cartierul Cotroceni.

Am intrat acolo cu inima cât un purice. Am văzut-o imediat. Era mai bătrână decât mi-o imaginam, dar avea aceeași privire blândă din poze. Am început să vin aproape zilnic, comandam mereu același lucru: cafea neagră și o plăcintă cu mere. O urmăream cum servește clienții, cum zâmbește, cum oftează când crede că nu o vede nimeni.

Timp de trei luni nu am avut curajul să-i spun cine sunt. Îmi imaginam tot felul de scenarii: că mă va respinge, că va plânge, că mă va îmbrățișa sau că va nega totul. Într-o seară ploioasă de noiembrie, când cafeneaua era aproape goală, am simțit că nu mai pot amâna.

— Doamnă… aș vrea să vă spun ceva important.

S-a uitat la mine surprinsă.

— Sigur, spuneți.

Am simțit cum mi se strânge gâtul.

— Eu… mă cheamă Vlad. Vlad Dumitrescu.

A încremenit. A lăsat tava pe masă și s-a sprijinit de spătarul unui scaun.

— Vlad? a șoptit ea, ca și cum ar fi rostit un nume interzis.

— Da… Sunt fiul dumneavoastră.

Pentru o clipă am crezut că va leșina. A început să plângă în hohote, iar eu nu știam ce să fac. M-am ridicat și i-am pus mâna pe umăr.

— De ce ai plecat? am întrebat printre lacrimi.

A durat câteva minute până s-a liniștit. S-a așezat lângă mine și a început să-mi povestească totul: cum avea doar 18 ani când m-a născut, cum părinții ei au forțat-o să mă lase pentru că „nu se cade să ai copil fără bărbat”, cum a încercat să mă caute dar nu i s-a permis niciodată să mă vadă.

— Am trăit cu vina asta toată viața, Vlad. Nici nu știi cât te-am iubit și cât m-am urât pentru ce am făcut.

Am plâns împreună mult timp în acea seară. Am simțit pentru prima dată că rana din sufletul meu începe să se vindece.

Au urmat luni de încercări stângace de a recupera timpul pierdut. Mergeam împreună la film sau la plimbare prin Herăstrău. Îmi povestea despre viața ei grea: cum a lucrat ca vânzătoare la alimentară, apoi ca femeie de serviciu la școală, cum a dormit uneori pe la prietene când nu avea bani de chirie.

Familia bunicilor mei nu a privit cu ochi buni această regăsire. Bunica mi-a spus:

— Vladule, ai grijă! Oamenii nu se schimbă peste noapte!

Dar eu simțeam că trebuie să-i dau o șansă. Sângele apă nu se face, nu?

Au fost și momente grele. Uneori mă supăram pe ea fără motiv sau îi reproșam lucruri din trecut. Ea tăcea și mă privea cu ochii umezi.

— Știu că nu pot schimba trecutul, Vlad. Dar vreau să fiu aici pentru tine acum.

Într-o zi am adus-o acasă la mine și i-am arătat pozele din copilărie: prima zi de școală, serbarea de Crăciun, excursia la munte cu bunicii. A plâns mult văzând ce a pierdut.

— Poate că Dumnezeu ne-a dat această a doua șansă ca să ne vindecăm împreună, mi-a spus ea încet.

Acum ne vedem aproape zilnic. Încercăm să construim ceva nou din cioburile trecutului. Nu e ușor, dar fiecare zi e un pas înainte spre iertare și împăcare.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu răni nevindecate pentru că nu avem curajul să căutăm adevărul? Oare câți copii abandonați ar putea găsi liniștea dacă ar avea curajul să-și caute părinții? Voi ce ați face în locul meu?