Întâlnirea care mi-a schimbat viața: Povestea unei regăsiri după 25 de ani

— Nu te mai holba la femeia aia, Mihai, că o să creadă că ai ceva cu ea! mi-a șoptit Radu, prietenul meu, râzând pe sub mustață. Dar eu nu-l auzeam. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât mă temeam că o să se audă peste zumzetul cafenelei. Era a treia săptămână când veneam aici, la „La Bunica”, doar ca să o privesc pe ea. Pe mama mea. Pe femeia care mă născuse acum 25 de ani și pe care nu o cunoscusem niciodată.

Nu știu cum am găsit-o. Poate destinul, poate dorința aceea nebună de a-mi umple golul din suflet. Tata nu mi-a vorbit niciodată despre ea. „A plecat când erai mic, Mihai. Nu întreba.” Dar eu am întrebat mereu. Am căutat printre fotografii vechi, am întrebat vecini, am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Și într-o zi, când m-am dus să-mi iau cafeaua înainte de muncă, am văzut-o. Avea același zâmbet cald ca în poza păstrată de bunica, dar ochii îi erau mai triști.

Am început să vin zilnic. O urmăream cum servea mesele, cum zâmbea clienților, cum își ștergea fruntea cu mâneca șorțului. Mă întrebam dacă mă recunoaște. Dacă simte ceva când mă privește. Dar ea nu părea să mă observe mai mult decât pe ceilalți.

Într-o seară, după ce Radu a plecat și cafeneaua era aproape goală, am rămas singur la masă. Ea s-a apropiat să strângă farfuriile.

— Mai doriți ceva? m-a întrebat cu voce blândă.

Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— Nu… adică… da… aș vrea să vă întreb ceva, dacă nu vă supărați.

S-a uitat la mine mirată, dar nu s-a îndepărtat.

— Sigur, spuneți.

— Cum vă cheamă? am întrebat, deși știam răspunsul.

A ezitat o clipă.

— Maria. Maria Popescu.

Am închis ochii. Era numele ei. Numele mamei mele.

— Știți… eu… am crescut fără mamă. Tata mi-a spus că a plecat când eram mic. Dar… tot ce mi-a rămas de la ea e o fotografie cu o femeie care seamănă foarte mult cu dumneavoastră.

Maria a lăsat farfuriile jos și s-a așezat pe scaunul din fața mea. M-a privit lung, ca și cum încerca să citească ceva pe chipul meu.

— Cum te cheamă? a întrebat încet.

— Mihai. Mihai Dumitrescu.

A început să tremure ușor. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mihai… băiatul meu…?

Nu am mai putut vorbi. Am dat doar din cap și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Ea s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns, ca și cum ar fi vrut să recupereze toți anii pierduți într-o singură clipă.

— Iartă-mă, Mihai… Iartă-mă că te-am lăsat… Nu am avut de ales… Tata tău… nu m-a lăsat să te văd…

Am rămas așa, îmbrățișați, minute în șir. Oamenii din jur se uitau la noi ciudat, dar nu-mi păsa. Pentru prima dată în viață mă simțeam întreg.

După acea seară, am început să ne vedem tot mai des. Mergeam împreună la plimbare prin parc, vorbeam ore întregi despre trecut și despre prezent. Încercam să ne cunoaștem unul pe celălalt, să ne vindecăm rănile vechi.

Dar nu totul a fost ușor. Tata a aflat repede că o văd pe mama. A venit acasă furios într-o seară.

— Ce cauți la ea? Te-a abandonat! Eu te-am crescut! Eu am tras pentru tine!

— Tata, nu e așa cum crezi! Nu m-a abandonat! Ai mințit toată viața!

A izbucnit un scandal cum nu mai fusese niciodată între noi. Tata plângea și el, dar nu voia să recunoască nimic. Am plecat trântind ușa și m-am dus direct la mama.

— Mihai, nu vreau să te desparți de tatăl tău pentru mine… Nu merit asta…

— Ba meriți! Meriți să fii mama mea! Meriți să mă ai lângă tine!

Au urmat luni grele. Încercam să împac două lumi care păreau ireconciliabile: pe tata, care nu putea ierta trecutul, și pe mama, care trăia cu vina despărțirii. Eu eram prins la mijloc, sfâșiat între iubire și resentimente.

Într-o zi, am decis să-i aduc împreună. I-am chemat la cafenea, fără să le spun unul despre celălalt. Când s-au văzut, tăcerea s-a lăsat peste noi ca o ceață groasă.

— Vreau doar să știu adevărul, le-am spus cu voce tremurată. Vreau să știu de ce a trebuit să cresc fără mamă și de ce trebuie să aleg între voi doi.

Tata a oftat adânc și a început să vorbească despre gelozie, despre greșeli tinerești și despre frică. Mama plângea în tăcere. Pentru prima dată am văzut doi oameni răniți care încercau să se ierte unul pe altul.

Nu știu dacă vreodată vom fi o familie normală. Poate că nu există „normal” după atâta timp pierdut și atâtea minciuni spuse din teamă sau din dragoste greșit înțeleasă. Dar știu că am găsit-o pe mama mea și că nu voi mai lăsa niciodată frica sau rușinea să-mi dicteze viața.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu dorința unei regăsiri? Câți avem curajul să ne confruntăm cu trecutul pentru a ne vindeca prezentul? Poate că răspunsurile sunt diferite pentru fiecare dintre noi, dar eu știu sigur: merită să cauți adevărul, oricât ar durea.