Întoarcerea acasă: Între dragoste și datoria de mamă

— Nu pot să cred că ai venit iar cu bagajele după tine, mamă!
Vocea Ioanei răsună tăios din hol, în timp ce eu încerc să-mi trag valiza grea peste pragul apartamentului. Mă opresc, cu mâna pe clanță, și simt cum mi se strânge inima. De fiecare dată când mă întorc acasă, sper să găsesc liniște, dar mereu mă izbește același zid rece ridicat de fiica mea.

— Ioana, te rog… Nu începe iar. Am nevoie doar de puțină înțelegere.
— Înțelegere? Pentru ce? Pentru că vrei să te măriți la aproape 60 de ani? Pentru că îl aduci pe Doru în viața noastră ca și cum totul ar fi normal?

Mă uit la ea și văd aceeași privire încăpățânată pe care o avea și când era mică. Numai că acum nu mai e fetița care venea plângând la mine după ce se certa cu copiii din fața blocului. Acum e o femeie matură, cu propriile ei răni și frustrări, multe dintre ele provocate chiar de mine, fără să-mi dau seama.

Am 57 de ani și încă nu am reușit să mă căsătoresc. Am avut un soț, tatăl Ioanei, dar a plecat când ea avea doar 12 ani. De atunci am crescut-o singură, muncind ca profesoară de română într-un liceu din Ploiești. Am tras din greu să-i ofer tot ce avea nevoie: haine curate, mâncare caldă, lecții particulare la matematică, excursii la munte. Dar niciodată nu am reușit să-i ofer stabilitatea unei familii complete.

Când l-am cunoscut pe Doru acum trei ani, la o petrecere a unor prieteni comuni, am simțit că viața îmi dă o nouă șansă. E blând, atent, are grijă de mine cum nu a avut nimeni vreodată. M-a cerut în căsătorie după un an și jumătate de relație. Am acceptat cu inima plină de speranță, dar și cu teamă. Știam că Ioana nu-l place. Îl consideră un intrus, un străin care vrea să ocupe locul tatălui ei.

— Mamă, nu vezi că tot ce faci e pentru tine? Niciodată nu te-ai gândit la mine!
— Cum poți să spui asta? Tot ce am făcut a fost pentru tine! Am renunțat la atâtea lucruri ca să-ți fie ție bine!

Vocea mi se frânge. Îmi dau seama că nu mai am putere să lupt. M-am săturat să mă justific pentru fiecare decizie pe care o iau. M-am săturat să fiu mereu între două lumi: cea a dorințelor mele și cea a așteptărilor copilului meu.

Doru mă așteaptă în sufragerie. Când intru, îmi zâmbește timid.

— E totul bine?
— Nu… dar nici nu știu dacă va mai fi vreodată.

Se apropie de mine și mă ia în brațe. Simt cum mă liniștesc pentru câteva clipe. Dar apoi aud ușa trântindu-se și pașii Ioanei care dispar pe scări.

— Poate ar trebui să vorbesc eu cu ea, spune Doru încet.

— Nu cred că ar ajuta… Ea nu vrea să audă nimic de la tine.

Mă așez pe canapea și privesc în gol. Mă gândesc la toate femeile de vârsta mea care trăiesc singure, cu copiii plecați prin străinătate sau cu nepoții în grijă. Multe dintre ele mi-au spus că sunt norocoasă că am găsit pe cineva care mă iubește la această vârstă. Dar ce folos dacă propriul meu copil mă respinge?

A doua zi dimineață, Ioana nu e acasă. Îi las un mesaj: „Te iubesc. Vreau doar să fii fericită.” Nu primesc niciun răspuns.

Merg la piață cu Doru. O vecină mă oprește:

— Vai, doamna profesoară! Ce frumos că v-ați găsit fericirea! Să nu țineți cont de gura lumii!

Zâmbesc politicos, dar în sufletul meu e furtună. Gura lumii nu mă mai interesează demult; mă doare doar gura copilului meu.

Seara, Ioana se întoarce acasă. Intră direct în camera ei și trântește ușa. Bate vântul printre noi ca într-o casă părăsită.

După câteva zile de tăcere apăsătoare, o găsesc plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?
— Nimic… Sunt obosită.

Mă așez lângă ea și îi iau mâna.

— Ioana… Știu că ți-e greu să accepți schimbarea asta. Dar am dreptul și eu la fericire. Nu vreau să te pierd pe tine pentru nimic în lume.

Ea oftează adânc.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu mă abandonezi și tu. Toată viața am fost doar noi două…

O strâng tare la piept și simt cum lacrimile ni se amestecă pe obraji.

— N-o să te abandonez niciodată. Dar trebuie să înveți să mă împarți cu cineva care mă face fericită.

În acea seară vorbim mult despre trecut, despre absența tatălui ei, despre singurătatea mea și despre nevoia fiecăruia dintre noi de iubire și siguranță. Nu rezolvăm totul dintr-o dată, dar simt că s-a spart un zid între noi.

Totuși, întrebarea rămâne: De ce trebuie să fie atât de greu să fii fericit când ai trecut de o anumită vârstă? De ce trebuie să alegi între copilul tău și omul pe care îl iubești? Oare chiar merităm liniștea după atâta zbucium sau trebuie mereu să plătim un preț pentru ea?