Întoarcerea Anei: Între visuri pierdute și dragoste necondiționată

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot! — vocea Anei răsuna spart în holul mic al apartamentului meu de la etajul patru. Ținea strâns de mânuța Ilincăi, care plângea încetișor, cu obrajii roșii și ochii umflați de oboseală. Era trecut de ora zece seara și eu tocmai mă pregăteam să mă bag în pat, cu gândul la cartea pe care o lăsasem deschisă pe noptieră.

Într-o clipă, liniștea pe care o așteptasem atâția ani s-a spulberat. Am simțit cum mi se strânge inima, dar am deschis larg ușa și le-am primit pe amândouă în brațe. Ana tremura. — Am plecat. Definitiv. Nu mă mai întorc la el. Nu mai suport să fiu umilită, să mă simt invizibilă în propria mea casă.

Am oftat adânc. Nu era prima dată când Ana venea plângând la mine, dar niciodată nu fusese atât de hotărâtă. M-am uitat la Ilinca, care se agățase de piciorul meu, și am simțit un val de dragoste amestecat cu disperare.

Acum doi ani, când îmi făceam planuri pentru „a doua tinerețe”, nu-mi imaginam că voi fi din nou mamă cu normă întreagă. Visam la dimineți leneșe cu cafeaua pe balcon, la plimbări lungi prin Herăstrău cu Azorel, câinele meu bătrân, la seri de teatru sau chiar la o excursie spontană la Sibiu. Dar viața are un talent ciudat de a-ți răsturna toate planurile.

— O să fie bine, Ana, îi spun încercând să-mi ascund teama. O să ne descurcăm noi cumva.

În următoarele zile, casa mea s-a transformat într-un câmp de bătălie între generații și frustrări nespuse. Ana era nervoasă, obosită, mereu pe fugă după un job nou sau după avocați. Ilinca plângea des și nu voia să doarmă singură. Eu… eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a visurilor mele și cea a realității crude.

— Mamă, nu mă mai trata ca pe un copil! — a țipat Ana într-o seară când i-am spus să nu-i dea Ilincăi ciocolată înainte de culcare.

— Dar tu nu vezi că ești epuizată? Lasă-mă să te ajut! — am răspuns eu, cu vocea ridicată fără să vreau.

— Nu vreau să fiu o povară! — a izbucnit ea în plâns.

Am tăcut. M-am dus în bucătărie și am început să spăl vasele mecanic, cu ochii în lacrimi. Nu voiam să-i spun că și eu mă simțeam uneori o povară pentru mine însămi.

Seara târziu, când toată lumea dormea, mă uitam la pozele vechi din sertar: Ana la serbarea din clasa a patra, eu tânără, cu părul lung și zâmbet larg. Unde dispăruse femeia aceea? Când devenisem doar „mama Anei” sau „bunica Ilincăi”?

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, Ana s-a prăbușit pe canapea lângă mine.

— Mamă… crezi că am greșit? Că am distrus viața Ilincăi? Că n-am fost destul de puternică?

I-am luat mâna în a mea.

— N-ai greșit cu nimic. Ai avut curajul să pleci când altele rămân toată viața din frică sau rușine. Și Ilinca va înțelege asta într-o zi.

A plâns mult atunci. Eu am plâns cu ea. Ne-am ținut strâns una de alta ca două naufragiate pe aceeași plută.

Zilele au început să curgă altfel. Am învățat să ne facem loc una alteia: eu îi lăsam spațiu Anei să-și caute joburi online fără să o bat la cap; ea mă lăsa să ies la plimbare cu Azorel fără să mă întrebe unde mă duc sau când vin. Ilinca a început să râdă din nou, să coloreze pereții camerei cu fluturi și soare.

Dar conflictele nu au dispărut. Într-o seară, după ce Ana a primit o ofertă de muncă la un call-center din Pipera, a venit acasă abătută.

— Mamă… dacă accept jobul ăsta, o să trebuiască să stau peste program uneori. Poți să ai grijă de Ilinca?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Visul meu de libertate părea tot mai îndepărtat.

— O să încerc… — am spus ezitant.

— Dacă vrei să-ți trăiești viața ta… pot încerca să găsesc o bonă… — vocea ei era stinsă.

— Nu e vorba despre asta… doar că… — m-am oprit. Cum puteam să-i spun că uneori simt că nu mai am aer?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut singură după ce tata a murit devreme. Nici ea n-a avut parte de liniște sau libertate până la bătrânețe. Oare femeile din familia noastră sunt condamnate la sacrificiu fără sfârșit?

A doua zi dimineață i-am spus Anei:

— Accept jobul ăsta! O să fiu aici pentru tine și pentru Ilinca cât va fi nevoie. Dar te rog… promite-mi că atunci când vei putea, vei încerca să-ți iei viața înapoi. S-o iei de la capăt pentru tine și pentru fata ta.

Ana m-a îmbrățișat strâns.

— Promit, mamă.

Au trecut luni de atunci. Sunt zile când mă simt epuizată și mă întreb dacă voi mai avea vreodată timp doar pentru mine. Dar sunt și seri când râdem toate trei la masă și simt că poate asta e adevărata mea „a doua tinerețe”: nu libertatea visată, ci puterea de a iubi fără condiții.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare cât din noi rămâne după ce dăm totul celor dragi? Și dacă dragostea asta ne poate salva sau doar ne tocește încet? Voi ce credeți?