Întoarcerea Anei: O mamă, o fiică și povara unei a doua șanse

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia se mai simțea mirosul de cafea proaspătă. Era ora opt dimineața, iar eu abia apucasem să-mi pun halatul pe mine. Ana stătea în picioare, cu ochii umflați de plâns, iar Maria, fetița ei de patru ani, se agăța de piciorul ei cu o mână și ținea în cealaltă o păpușă fără cap.

În clipa aceea am știut că tot ce visasem pentru a doua mea tinerețe — liniștea, timpul pentru mine, plimbările lungi cu Azorel prin parc sau serile la cinema cu prietenele — se spulberau ca aburul de pe geamuri. Aveam patruzeci și cinci de ani și mă simțeam mai bătrână ca niciodată.

Ana divorțase de Mihai după cinci ani de căsnicie. O poveste ca multe altele: certuri, reproșuri, promisiuni încălcate. El lucra mult, ea se simțea singură. Când a venit Maria pe lume, totul s-a complicat. Mihai nu voia să audă de schimbat scutece sau nopți nedormite. „E treaba ta, Ana! Eu aduc banii!” îi spunea mereu. Dar banii nu țin loc de dragoste și nici nu repară sufletele frânte.

— Mamă, nu știu ce să fac… Nu am unde să mă duc. Nu am bani să stau cu chirie și nici nu vreau să mă întorc la el. — Ana își freca mâinile una de alta, ca și cum ar fi vrut să-și șteargă vina.

Am oftat adânc. Îmi venea să-i spun că și eu sunt obosită, că am visat la altceva după atâția ani în care am fost doar „mama” sau „soția lui Viorel”. Dar nu puteam. Era fiica mea. Și Maria era nepoata mea. Cum să le las pe drumuri?

— Rămâneți aici cât aveți nevoie. Dar să știi că nu va fi ușor pentru niciuna dintre noi.

Așa a început noua noastră viață împreună. Trei generații sub același acoperiș: eu, Ana și Maria. Viorel murise acum doi ani, răpus de un infarct pe neașteptate. Casa era mică, doar două camere și o bucătărie. Ana dormea cu Maria în camera ei din copilărie, iar eu rămăsesem cu dormitorul meu plin de amintiri.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi găteam Anei mâncărurile preferate — ciorbă de perișoare, sarmale, clătite cu gem — sperând că îi va fi mai ușor să treacă peste durere. Îi luam pe Maria la grădiniță dimineața și o aduceam după-amiaza, ca Ana să poată merge la interviuri pentru un nou job.

Dar tensiunile au apărut repede. Ana era mereu nervoasă, obosită, irascibilă. Se certa cu mine din orice: că nu i-am pus hainele la uscat cum trebuie, că am lăsat televizorul prea tare când Maria dormea sau că i-am dat fetiței prea multă ciocolată.

— Mamă, nu înțelegi! Nu ești tu mama Mariei! Las-o pe mine!

— Dar eu doar încerc să ajut… — îi răspundeam cu voce joasă, simțind cum mi se strânge inima.

Într-o seară, după ce Maria adormise, Ana a izbucnit:

— Tu crezi că mie îmi e ușor? Că nu mi-aș dori să fiu liberă? Să ies cu prietenele? Să mă simt din nou femeie? Dar nu pot! Sunt prinsă aici, cu tine și cu Maria! Mă sufoc!

Am simțit atunci o furie mocnită cum mi se urcă în piept.

— Și eu? Eu ce sunt? O bonă bătrână? Un hotel? Știi câte nopți am plâns după ce a murit taică-tău? Știi cât am visat să pot trăi și eu puțin pentru mine?

Am izbucnit amândouă în plâns. Ne-am îmbrățișat strâns, dar rana rămânea acolo, nevindecată.

Zilele au trecut greu. Maria era singura rază de soare: râdea zgomotos când o dădeam pe leagăn în parc sau când îi citeam povești înainte de culcare. Dar între mine și Ana se adunau norii.

Într-o zi, Ana a venit acasă abătută:

— M-au sunat de la interviu… Nu m-au luat. Au zis că sunt prea veche pentru postul ăsta. Cine mă mai angajează la treizeci și unu de ani cu un copil mic?

Am încercat s-o încurajez:

— Lasă, Ana… O să găsești ceva mai bun. Ești deșteaptă și muncitoare.

Dar ea doar a dat din cap și s-a trântit pe canapea.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. M-am uitat la ea cum doarme lângă Maria și m-am întrebat: oare unde am greșit? Am fost prea protectoare? Prea permisivă? Sau pur și simplu viața e nedreaptă cu femeile ca noi?

Au urmat luni întregi de încercări: Ana făcea meditații online cu copii din cartier ca să câștige ceva bani; eu coseam haine pentru vecine; Maria creștea sub ochii noștri, veselă dar tot mai conștientă de tensiunile dintre noi.

Într-o zi, când mă pregăteam să ies cu Azorel la plimbare — singura mea bucurie rămasă — Ana m-a oprit:

— Mamă… Îmi pare rău că te-am tras în toată povestea asta. Știu că ți-am stricat planurile. Dar nu știu ce m-aș fi făcut fără tine…

Am zâmbit trist:

— Și eu am nevoie de tine, Ana. Poate nu așa cum credeam… dar suntem tot familie.

Azi, când scriu aceste rânduri, încă nu știu dacă am făcut bine sau rău lăsându-mi visele pe planul doi pentru Ana și Maria. Poate că așa e viața unei mame în România: mereu pe locul doi, mereu gata să salveze pe altcineva înainte să se salveze pe sine.

Mă întreb uneori: oare va veni vreodată ziua în care voi putea trăi doar pentru mine? Sau menirea mea e să fiu mereu sprijinul celorlalți?