Întoarcerea Tatălui: Povestea Unei Alegeri Dificile

— Nu vreau să-l văd, mamă! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau marginea mesei din bucătărie. Mirosul de ciorbă de perișoare plutea în aer, dar stomacul mi se strângea de nervi.

Mama se uita la mine cu ochii ei obosiți, încercând să-și găsească cuvintele. — E tatăl tău, Vlad. Meriți să-l cunoști. A venit special pentru tine.

Tatăl meu biologic. Marin. Un nume pe care îl rosteam rar, ca pe o rugăciune interzisă. Plecase când aveam cinci ani, lăsându-ne pe mine și pe mama într-o garsonieră din cartierul Titan. Ani la rând am întrebat-o pe mama unde e tata. Ea îmi spunea mereu: „E pe mare, Vlad. Urmărește stelele.”

Adevărul e că nu-mi lipsea. Nu după ce Doru a apărut în viața noastră. Doru, cu mâinile lui crăpate de muncă și râsul lui zgomotos, care mă ducea la pescuit pe lacul Pantelimon și mă învăța să repar biciclete. El era tatăl meu. El m-a învățat să fiu bărbat.

Acum, după cincisprezece ani, Marin s-a întors. Mama a primit un telefon într-o seară ploioasă de martie și de atunci nu mai era la fel. Îi vedeam ochii roșii dimineața și tăcerea apăsătoare dintre noi la cină.

— Vlad, trebuie să-i dai o șansă, a spus ea încet.

— Doru știe? am întrebat eu, aproape șoptind.

Mama a dat din cap. — Da. Și el vrea să faci ce simți.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. Am fugit în camera mea și am dat drumul la muzică tare, dar gândurile nu mă lăsau în pace. Cum să-i dau o șansă unui om care m-a abandonat? Cum să-l privesc în ochi pe Doru după ce a făcut atâtea pentru mine?

A doua zi dimineață, Doru m-a așteptat la ușă cu două cafele aburinde.

— Hai să mergem până la lac, Vlad, mi-a spus simplu.

Am mers în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Pe malul apei, Doru s-a așezat pe o buturugă și m-a privit serios.

— Știu că e greu. Dar nu trebuie să alegi între noi doi. Eu sunt aici oricum ar fi.

— Dar dacă el vrea să recupereze timpul pierdut? Dacă vrea să fiu fiul lui?

Doru a zâmbit trist. — Timpul nu se recuperează, Vlad. Dar poate vrea să-ți spună povestea lui. Să-l asculți nu înseamnă că mă pierzi pe mine.

Am simțit un nod în gât. Doru era omul care mi-a arătat ce înseamnă să fii tată fără să fii legat prin sânge.

În weekend, mama mi-a spus că Marin mă așteaptă la cofetăria de lângă parc.

— Dacă nu vrei să mergi, nu te oblig, a zis ea blând.

Am mers. Am intrat cu inima bătându-mi nebunește în piept. Marin era acolo, mai bătrân decât mi-l aminteam din poze: părul grizonat, ochii albaștri ca cerul de vară.

— Vlad… ai crescut mare, a spus el stângaci.

Am dat din cap și m-am așezat.

— De ce ai plecat? am întrebat direct.

A oftat adânc. — Am fost laș. Am crezut că pot fugi de responsabilitate urmând marea… Dar n-am uitat niciodată de tine.

— Atunci de ce n-ai sunat? De ce n-ai scris?

Ochii lui s-au umplut de lacrimi. — Mi-a fost rușine. M-am gândit că e mai bine fără mine…

Am stat acolo o oră, ascultându-l povestind despre porturi străine și nopți singuratice pe vapor. Despre cum fiecare copil văzut prin port îi amintea de mine.

Când am ieșit din cofetărie, nu știam dacă îl urăsc sau dacă mi-e milă de el.

Seara, acasă, mama m-a îmbrățișat fără cuvinte. Doru mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:

— Orice ai decide, eu sunt aici.

Au urmat săptămâni de confuzie. Marin voia să mă vadă mai des; îmi aducea suveniruri din țări îndepărtate și încerca să recupereze anii pierduți cu povești și promisiuni. Dar eu simțeam că totul e forțat, ca o piesă care nu se potrivește nicicum în puzzle-ul vieții mele.

Într-o seară, am izbucnit:

— Nu pot! Nu pot să te numesc „tată”! Pentru mine, Doru e tata!

Marin a lăsat capul în jos și a murmurat:

— Înțeleg… dar sper ca într-o zi să mă ierți.

Am plâns atunci cum n-am mai plâns de când eram copil. Mama m-a ținut în brațe și mi-a șoptit:

— Ești copilul nostru, Vlad. Al meu, al lui Doru și al lui Marin. Dar tu alegi cine vrei să fii.

Astăzi am două figuri paterne în viața mea: unul care mi-a dat viață și unul care m-a crescut. Încerc să-i accept pe amândoi cu bune și rele. Dar încă mă întreb: sângele sau sufletul face un tată adevărat? Voi ce credeți?