Într-o clipă, totul s-a năruit: Povestea unui tată trădat

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc cu atâtea secrete între noi! am izbucnit într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Ilinca s-a oprit din spălat vasele, iar mâinile i-au început să tremure. Copiii, Vlad și Ioana, erau în camerele lor, probabil cu căștile pe urechi, departe de furtuna care se pregătea să izbucnească în sufragerie.

— Ce vrei să spui? a întrebat ea, fără să mă privească.

— Simt că nu mai suntem o familie. Că tu nu-mi mai spui adevărul. Că… ceva nu e în regulă cu noi de prea mult timp.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. De luni de zile mă măcina un gând pe care nu voiam să-l rostesc cu voce tare. Totul pornise de la o discuție întâmplătoare cu vecina de la trei, doamna Stanciu, care mi-a spus într-o doară: „Ce frumos seamănă Vlad cu domnul doctor Mihalache! Parcă ar fi fiul lui.”

La început am râs. Dar apoi am început să observ și eu: ochii verzi ai lui Vlad, atât de diferiți de ai mei sau ai Ilincăi; felul în care Ioana râdea, identic cu cel al unei colege de serviciu a soției mele. Am încercat să alung gândurile astea, dar ele reveneau mereu, mai puternice.

În acea seară, am simțit că nu mai pot trăi cu îndoiala. Am cerut Ilincăi să stea jos. Am vorbit ore întregi. La început a negat totul. Apoi a început să plângă. Și-a acoperit fața cu palmele și a șoptit:

— Îmi pare rău, Doru… Nu am vrut niciodată să te rănesc.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am aflat că, în urmă cu douăzeci de ani, când eram mereu plecat la muncă în construcții prin Italia, Ilinca s-a simțit singură. A avut o scurtă relație cu doctorul Mihalache, iar câteva luni mai târziu a rămas însărcinată cu Vlad. Cu Ioana povestea era și mai complicată: Ilinca nu era sigură cine era tatăl.

Am stat toată noaptea pe balcon, privind luminile orașului și încercând să-mi adun gândurile. Cum puteam să accept că viața mea era o minciună? Că nu eram tatăl copiilor pe care îi crescusem, îi iubisem, pentru care muncisem zi și noapte?

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine:

— Tata, ce s-a întâmplat? Am auzit-o pe mama plângând.

L-am privit lung. Era băiatul meu sau nu? Ce rost avea să-i spun adevărul? Ce rost avea să stric totul?

— Nimic, Vlad. Doar… uneori adulții se ceartă din prostii.

Dar nu era doar o prostie. Era sfârșitul lumii mele.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Ilinca încerca să mă convingă că totul fusese o greșeală, că mă iubește pe mine, că eu sunt adevăratul tată pentru copii. Dar nu puteam să uit. Nu puteam să iert.

Am început să mă îndoiesc de tot ce trăisem până atunci. Prietenii mei mă evitau — zvonurile circulau repede prin bloc. Mama mea m-a sunat plângând:

— Dorule, nu lăsa familia să se destrame! Copiii ăia sunt sufletul tău!

Dar eu nu mai știam cine sunt. Mergeam la serviciu ca un robot, evitam privirile colegilor și nu mai aveam chef de nimic. Seara mă întorceam acasă târziu, doar ca să nu-i văd pe ceilalți.

Într-o zi, Ioana a venit la mine cu ochii roșii:

— Tata… tu nu mă mai iubești?

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng ca un copil. Am strâns-o în brațe și i-am spus:

— Voi sunteți tot ce am mai scump pe lume. Dar uneori viața e nedreaptă și ne pune la încercare.

Mi-am dat seama că nu pot rupe legătura cu ei doar pentru că sângele nostru nu e același. Am fost acolo la fiecare prim pas, la fiecare febră, la fiecare serbare școlară. Am fost tatăl lor în fiecare zi din viața lor.

Dar rana din sufletul meu nu se vindeca. M-am dus la un psiholog — doamna Rusu — care m-a ajutat să înțeleg că identitatea unui părinte nu stă doar în biologie, ci și în iubirea și sacrificiul zilnic.

Cu timpul, am început să vorbesc deschis cu Ilinca. Am mers împreună la terapie de cuplu. Au fost luni grele, pline de reproșuri și lacrimi. Dar am încercat să reconstruim ceva din ruinele trecutului.

Vlad și Ioana au aflat adevărul când au împlinit 18 ani. Au fost șocați, dar m-au îmbrățișat și mi-au spus că pentru ei sunt și voi rămâne mereu „tata”.

Astăzi încă port cicatricile acelei trădări. Relația mea cu Ilinca e fragilă, dar copiii sunt ancora mea în realitate.

Mă întreb adesea: ce înseamnă cu adevărat să fii tată? Sângele sau dragostea? Și dacă dragostea e răspunsul — atunci de ce doare atât de tare când afli că ai trăit într-o minciună?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?