Între câini și nepoți: Când dragostea pentru animale destramă o familie

— Maria, iar ai cheltuit toți banii pe mâncare pentru câini? Ai văzut că nu mai avem nici măcar un măr în casă pentru copii?
Vocea Anei, nora mea, răsună ca un ecou în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea și de blana umedă a lui Max și Lupu, cei doi câini ai mei. Mă uit la ea, cu ochii umezi, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu le găsesc.
— Ana, nu e chiar așa… am cumpărat și pentru voi, doar că…
— Doar că ce? Că animalele tale sunt mai importante decât copiii mei?
Mă doare fiecare cuvânt. Mă simt prinsă între două lumi: cea a animalelor care mi-au ținut de cald în nopțile lungi de singurătate, după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins, și cea a familiei mele, care pare să se destrame pe zi ce trece.

Nu am fost niciodată o femeie bogată. Am crescut la țară, în satul Fundeni, unde am învățat că fiecare suflet contează, fie el om sau animal. După ce copiii mei au plecat la oraș, casa a rămas goală. Zgomotul pașilor lor s-a stins, iar liniștea apăsătoare m-a împins să adopt primul câine. Apoi încă unul. Și încă unul. Max și Lupu sunt tot ce mi-a rămas după ce băiatul meu, Radu, s-a mutat la București cu Ana și cei doi copii ai lor.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, pregătesc micul dejun pentru nepoți – Ilinca și Vlad – apoi ies în curte să le dau de mâncare câinilor. Îi mângâi pe cap și le vorbesc ca unor copii. Poate prea mult, după cum spune Ana. Ea mă privește mereu cu suspiciune când îi răsfăț pe Max și Lupu cu resturi de friptură sau când le cumpăr jucării din puținii bani pe care îi am.

— Mamaie, de ce îi iubești mai mult pe câini decât pe noi? mă întreabă Ilinca într-o zi, cu ochii mari și sinceri.
Mă opresc din curățat cartofii și mă uit la ea. Cum să-i explic unui copil că dragostea nu se împarte, ci se înmulțește? Că animalele mi-au umplut golul lăsat de plecarea lor?

Radu vine acasă rar. Lucrează mult la firmă și când ajunge e obosit. Îl văd cum evită discuțiile cu Ana despre bani sau despre mine. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, îl aud vorbind încet cu ea:
— Las-o, Ana… Mama a fost mereu așa. Nu putem să-i schimbăm obiceiurile acum.
— Dar nu vezi că neglijează copiii? Câinii au tot ce le trebuie, iar noi abia ne descurcăm!

Mă simt ca o povară. Încep să mă întreb dacă nu cumva Ana are dreptate. Poate am exagerat. Poate că dragostea mea pentru animale a devenit o obsesie care îi rănește pe cei dragi.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, Ilinca vine acasă plângând. La școală copiii au râs de ea că poartă haine vechi. Mă strânge în brațe și îmi spune:
— Mamaie, tu ai putea să-mi cumperi o geacă nouă?
Simt cum mă sfâșie rușinea. Îmi dau seama că banii pe care i-am pus deoparte pentru vaccinurile lui Max ar fi putut fi folosiți pentru Ilinca. Seara aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă și mă uit la pozele vechi cu familia mea: Radu mic, Ana zâmbitoare, eu tânără și plină de speranță.

A doua zi vând două covoare vechi din pod și îi cumpăr Ilincăi geaca mult dorită. O văd cum zâmbește larg când o primește. Dar Ana nu spune nimic. Doar mă privește cu ochii goi.

Tensiunea crește cu fiecare zi. În Ajunul Crăciunului, când toți ar trebui să fim împreună și fericiți, izbucnește scandalul cel mare.
— Maria, nu mai putem continua așa! Ori câinii, ori noi! strigă Ana printre lacrimi.
Radu tace. Copiii se ascund în camera lor.
Mă uit la Max și Lupu, care stau cuminți lângă sobă. Mă uit la familia mea, care se destramă sub ochii mei.

— Cum să aleg? Cum să-mi împart inima între voi?

Îmi aduc aminte de mama mea, cum îmi spunea mereu: „Maria, ai grijă să nu rămâi singură pe lume.” Dar uite-mă acum: am ales să-mi umplu singurătatea cu animale și am pierdut încet-încet legătura cu propriii copii.

În noaptea aceea stau singură în bucătărie. Max își pune capul pe genunchii mei și oftează adânc. Mângâi blana lui aspră și mă gândesc: oare există o cale să împac dragostea pentru animale cu nevoile familiei mele? Oare am greșit atât de mult încât nu mai pot repara nimic?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi iubește altfel – unii oameni, alții animale – dar toți avem nevoie să fim iubiți la rândul nostru.

Oare voi reuși vreodată să-mi recâștig familia fără să renunț la cei care mi-au fost alături când eram cel mai singură? Sau trebuie să aleg între două feluri de iubire care nu pot coexista?

Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?