Între datoria față de familie și dreptul la fericire: Povestea unei surori sfâșiate

— Nu pot să cred că vorbești serios, Ștefan! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din sufragerie. Mama stătea cu mâinile strânse în poală, privirea pierdută undeva pe lângă noi, iar tata își freca fruntea, încercând să-și ascundă lacrimile.

— E singura mea șansă să am o nuntă ca lumea, să nu mă fac de râs în fața socrilor! a răspuns Ștefan, ridicând tonul. — Toți prietenii mei au avut nunți mari, cu lăutari și saloane scumpe. De ce eu să fiu mai prejos?

Am simțit cum mă sufoc. Casa asta nu era doar niște cărămizi și mortar. Era copilăria noastră, era mirosul de cozonac de Crăciun, era locul unde tata ne citea povești la lumina veiozei. Cum putea Ștefan să ceară așa ceva?

— Ștefan, nu putem vinde casa! a spus mama, cu voce stinsă. — Unde să mergem? Suntem bătrâni, nu avem unde să ne ducem…

— Găsiți o garsonieră, ceva mic! Eu am nevoie de bani acum! a răbufnit el. — Dacă nu mă ajutați, eu nu mai am ce căuta în familia asta!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am încercat să-l fac să înțeleagă:

— Frate, nunta trece într-o zi. Casa asta e tot ce avem. Nu poți cere așa ceva de la părinți!

Dar el nu voia să audă. Logodnica lui, Alina, stătea lângă el cu brațele încrucișate, privindu-ne cu răceală. Parcă eram niște străini.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Tata nu mai vorbea cu nimeni, doar ieșea pe bancă în fața blocului și se uita în gol. Mama plângea pe ascuns în bucătărie. Eu nu mai puteam dormi nopțile, mă întrebam dacă nu cumva sunt eu egoistă că nu vreau să-l ajut pe Ștefan.

Într-o seară, l-am găsit pe tata uitându-se la vechile fotografii de familie.

— Tată… ce facem? am întrebat încet.

— Nu știu, Ilinca… Nu vreau să-l pierd pe Ștefan, dar nici casa asta nu pot s-o dau…

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata era un om simplu, muncise toată viața ca șofer pe autobuz ca să ne țină la școală și să avem un acoperiș sigur. Acum, la bătrânețe, trebuia să aleagă între fiul lui și liniștea casei.

Într-o zi, Ștefan a venit cu un agent imobiliar. Fără să ne spună nimic înainte.

— Uitați-vă la ofertă! E cea mai bună pe care o putem primi! a spus el, trântind niște hârtii pe masă.

Mama a început să plângă cu sughițuri. Eu m-am ridicat și am țipat:

— Ieși afară! Nu ai niciun drept să faci asta fără acordul nostru!

Ștefan s-a uitat la mine cu ură:

— Tu mereu ai fost preferata lor! Mereu ai avut tot ce ai vrut! Acum e rândul meu!

— Preferata lor? Tu știi câte nopți am stat cu mama la spital când tu erai plecat cu prietenii? Tu știi câte sacrificii au făcut pentru tine?

A izbucnit o ceartă cum nu mai fusese niciodată în casa noastră. Vecinii au bătut în țevi, dar nimeni nu s-a oprit. La final, Ștefan a plecat trântind ușa și spunând că nu vrea să ne mai vadă niciodată.

Au trecut luni de atunci. Nunta s-a făcut într-un restaurant modest, fără lăutari și fără fastul visat. Noi n-am fost invitați. Tata s-a îmbolnăvit de inimă; mama s-a retras în ea însăși și rareori mai zâmbește.

M-am întâlnit cu Ștefan din întâmplare la piață. Era schimbat, obosit, cu cearcăne adânci.

— Ilinca… poate am greșit… dar am vrut doar să fiu fericit…

— Fericirea ta merită atâta suferință? l-am întrebat încet.

A dat din umeri și a plecat fără să răspundă.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare cât valorează o familie? Merită sacrificată pentru o zi de glorie? Sau poate noi toți suntem vinovați că n-am știut să vorbim deschis înainte ca totul să se rupă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia se poate repara după asemenea răni?