Între datorie și demnitate – Povestea unei familii românești la răscruce

— Iar au sunat. Vrei să răspunzi tu sau să le spun eu că nu avem de unde?
Vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Era a treia oară luna asta când mama-soacră mă suna la ora cinei, fix când încercam să ne adunăm toți trei la masă, eu, Vlad și fetița noastră, Ilinca. Vlad se uita la mine cu ochii lui obosiți, încercând să găsească un răspuns care să nu doară.

— Lasă, vorbesc eu cu ei, a zis el încet, dar știam deja ce va urma. Va ieși pe balcon, va vorbi în șoaptă și, când se va întoarce, va fi mai apăsat ca înainte. Și totuși, nu m-am putut abține:

— Vlad, până când? Până când o să le dai tot ce avem și noi o să rămânem cu nimic?

El a oftat adânc. — Sunt părinții mei, nu pot să-i las la greu.

— Dar noi? Noi nu suntem tot familia ta?

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe hol. Mâinile îmi tremurau. M-am uitat la poza noastră de la nuntă, atârnată pe perete: doi tineri zâmbitori, plini de speranță. Unde dispăruse toată acea lumină?

Am crescut într-o familie modestă din Bacău. Tata era mecanic auto, mama lucra la croitorie. Nu am avut niciodată prea mult, dar nici nu ne-a lipsit nimic esențial. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, mi s-a părut că e omul care știe ce vrea și că împreună putem construi ceva solid. Dar nu mi-am imaginat niciodată că familia lui va deveni povara noastră.

Socrii mei, Mariana și Gheorghe, au fost mereu oameni mândri. Au avut o mică afacere cu materiale de construcții care s-a dus de râpă după criza din 2008. De atunci, au trăit din ajutoare și din ce le mai dădea Vlad. La început am înțeles: e normal să-ți ajuți părinții. Dar anii au trecut și cererile lor au crescut: bani pentru facturi, pentru medicamente, pentru „urgențe” inventate. Niciodată nu era destul.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc deschis cu Vlad.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că trăim pentru alții. Când ai fost ultima dată fericit?

El a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Poate când s-a născut Ilinca. Dar dacă nu-i ajutăm pe ai mei, cine o să-i ajute?

— Poate ar trebui să învețe să se descurce singuri. Noi nu suntem banca lor!

A doua zi dimineață, Mariana a venit neanunțată la ușa noastră. Avea ochii roșii și vocea ascuțită:

— Vlad, iar ne-au tăiat curentul! Cum poți să stai liniștit când părinții tăi stau în întuneric?

Am simțit cum îmi fierbe sângele. — Doamnă Mariana, și noi avem facturi! Și noi avem copil! Nu putem mereu să vă salvăm!

Ea s-a uitat la mine ca la un dușman. — Tu l-ai schimbat pe Vlad! De când e cu tine, nu mai e băiatul meu!

Vlad a încercat să intervină: — Mamă, te rog…

Dar ea deja ieșise trântind ușa.

În acea seară am plâns în baie, încercând să nu mă audă Ilinca. M-am simțit vinovată că îl pun pe Vlad între două focuri, dar și furioasă că nimeni nu vede cât ne sacrificăm.

Au urmat zile tensionate. Vlad era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o duminică am mers la părinții mei. Mama m-a tras deoparte:

— Ce se întâmplă cu voi? Nu te mai văd zâmbind.

I-am povestit totul printre lacrimi. Mama m-a strâns în brațe:

— Draga mea, uneori trebuie să alegi între a fi bun și a fi drept cu tine însăți.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată noaptea.

Într-o zi, după ce Vlad a primit iar un mesaj disperat de la Mariana („Dacă nu ne ajuți acum, murim de foame!”), am decis că e momentul să punem limite.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Dacă nu stabilim niște reguli clare cu ai tăi, eu nu mai pot continua așa.

El m-a privit speriat:

— Ce vrei să fac? Să-i las pe drumuri?

— Nu! Dar nici nu putem sacrifica viitorul nostru și al Ilincăi pentru niște promisiuni fără sfârșit! Hai să le spunem clar cât putem oferi lunar și atât!

Discuția cu socrii a fost un coșmar. Mariana a început să țipe:

— Asta e recunoștința voastră? După tot ce am făcut pentru voi?

Gheorghe s-a ridicat amenințător:

— Dacă nu erați voi, noi eram bine! Ne-ați adus numai necazuri!

Vlad tremura lângă mine. Am strâns mâna lui și am spus hotărât:

— Ne pare rău dacă vă dezamăgim, dar trebuie să avem grijă de familia noastră întâi.

Au trecut luni de atunci. Relația cu socrii s-a răcit aproape complet. Vlad încă suferă că nu poate fi „salvatorul” lor, dar începe să vadă cât de mult conta liniștea noastră.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar când o văd pe Ilinca râzând fără griji sau pe Vlad zâmbind sincer după mult timp, simt că am ales corect.

Oare câți dintre noi trăim cu povara datoriilor față de familie și uităm de propria fericire? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la demnitate?