Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Alegeri Imposibile

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce bunica lui, doamna Paraschiva, se legăna pe canapea, murmurând ceva despre o fetiță care nu mai găsea drumul spre casă.

Vlad s-a întors spre mine, cu ochii plini de reproș și oboseală. — E bunica mea, Irina! Nu pot s-o las singură. Tu ai vrea să fie mama ta așa și să nu o ajute nimeni?

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu mâinile tremurânde. De două luni, viața noastră era un haos. Bunica Paraschiva fusese diagnosticată cu Alzheimer avansat. Avea momente când nu știa cine suntem, când încerca să iasă din casă în toiul nopții sau când plângea ore întregi după fiul ei mort de 30 de ani. Am încercat să fiu răbdătoare, să înțeleg, dar simțeam că mă pierd pe mine.

— Vlad, nu mai dormim nopțile. Am ajuns să mă tem să plec la serviciu că poate iese iar pe stradă și nu o mai găsim. Copiii sunt speriați, nu mai vor să stea acasă. Nu vezi că ne distrugem?

El a tăcut o clipă, apoi a început să-și strângă hainele în valiză. — Dacă nu poți accepta asta, atunci poate că nu mai avem ce căuta împreună. Familia mea e tot ce am.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum ajunsesem aici? Când ne-am pierdut? M-am gândit la începuturile noastre, la serile lungi de vară când visam împreună la o casă plină de râsete și liniște. Acum, casa era plină de teamă și suspine.

Într-o zi, am găsit-o pe bunica Paraschiva în fața blocului, desculță, încercând să urce într-o mașină străină. O vecină mă striga disperată: — Irina, vino repede! Bunica ta vrea să plece la piață!

Am alergat cu inima cât un purice. Când am ajuns lângă ea, m-a privit cu ochi goi și a întrebat: — Cine ești tu?

M-am prăbușit lângă ea și am plâns. Nu mai eram Irina cea puternică. Eram doar o femeie care nu mai știa cum să-și salveze familia.

Seara, după ce am adormit-o cu greu pe bunica, Vlad a venit lângă mine. — Știu că e greu. Dar nu pot s-o trimit la azil. Nu pot.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Copiii noștri? Tu vezi cum ne afectează pe toți?

A tăcut din nou. Între noi era un zid de tăcere și durere.

A doua zi dimineață, Vlad și-a făcut bagajele. Copiii au început să plângă. — Tata, nu pleca! Nu pleca!

El i-a îmbrățișat și a spus doar atât: — Trebuie să fac ce e corect.

Am rămas singură cu copiii și cu bunica Paraschiva. Zilele au devenit un șir nesfârșit de griji: medicamente uitate, crize de plâns, vecini care mă priveau cu milă sau iritare când bunica țipa noaptea. La serviciu eram absentă, acasă eram o umbră.

Într-o seară, după ce copiii au adormit speriați de țipetele bunicii, am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot! Simt că mă sufoc!

Ea a oftat adânc la telefon: — Irina, uneori trebuie să alegi între ce e corect pentru alții și ce e corect pentru tine. Nu poți salva pe toată lumea dacă te pierzi pe tine.

Am început să caut soluții: asistenți sociali, centre de zi pentru bătrâni, vecini dispuși să mă ajute câteva ore pe zi. Dar totul costa bani pe care nu-i aveam sau presupunea liste de așteptare interminabile. Într-o Românie unde bătrânii bolnavi sunt adesea uitați sau ascunși în spatele ușilor închise, simțeam că lupt cu morile de vânt.

Vlad venea uneori să o vadă pe bunica. Îl vedeam cum se uită la mine cu ochi obosiți și triști. — Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… Dar nu știu altfel.

— Nici eu nu știu…

Într-o noapte, bunica a dispărut din nou. Am alergat pe stradă cu lanterna, strigându-i numele printre blocuri. Am găsit-o abia spre dimineață, într-un parc din apropiere, udă leoarcă și tremurând de frig.

Atunci am decis: nu mai pot continua așa. Am vorbit cu Vlad și i-am spus că trebuie să găsim o soluție împreună sau fiecare pe drumul lui.

După multe certuri și lacrimi, am reușit să obținem un loc într-un centru specializat pentru bolnavii de Alzheimer. Vlad a plâns când a dus-o acolo prima dată. Eu am plâns acasă, simțindu-mă vinovată și ușurată în același timp.

Căsnicia noastră nu a mai fost niciodată la fel. Ne-am distanțat, fiecare purtându-și vina și durerea în felul lui. Copiii au început să râdă din nou prin casă, dar eu încă tresar noaptea la cel mai mic zgomot.

Uneori mă întreb: am făcut ce trebuia? Sau am ales calea cea mai ușoară pentru mine? Cât putem sacrifica din noi pentru cei dragi înainte să ne pierdem cu totul?

Poate că răspunsul nu există… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?