Între datorie și libertate: Povestea unei fiice prinse între două lumi

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să alerg după fiecare robinet care picură sau după fiecare chiriaș care se plânge că nu merge centrala! Ți-am spus de atâtea ori: angajează un instalator, cheamă un specialist! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns la ureche. Eram în bucătărie, cu soțul meu, Vlad, care mă privea neputincios, încercând să-și ascundă frustrarea.

Mama a tăcut câteva secunde. Apoi, cu voce joasă, dar încăpățânată, mi-a răspuns:
— Tu ești fata mea. Pe cine să mă bazez dacă nu pe tine? Știi că nu mă pricep la astea. Și nici nu am încredere în toți străinii ăștia…

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată copilăria mea, mama mi-a repetat obsesiv: „Să nu depinzi niciodată de nimeni, Irina! Fii puternică, descurcă-te singură! Bărbații vin și pleacă, prietenii la fel, dar tu trebuie să te poți baza pe tine.” Am crescut cu aceste cuvinte ca pe o mantră. Am muncit din greu să-mi construiesc o carieră, să-mi fac o familie, să nu cer ajutor decât când chiar nu mai puteam. Dar acum, când mama a rămas singură după ce tata a plecat cu altă femeie și și-a găsit refugiul în administrarea unui apartament moștenit de la bunici, toate problemele ei au devenit brusc și ale mele.

Totul a început când am împlinit optsprezece ani. Mama mi-a spus atunci, cu o solemnitate pe care n-am s-o uit niciodată: „De azi înainte ești adult. Nu mai aștepta nimic de la mine. Eu te-am crescut cât am putut. De acum, fiecare pe drumul lui.” Am plecat la facultate la București, m-am angajat part-time ca să-mi plătesc chiria și am simțit pentru prima dată gustul libertății — dar și al singurătății. Mama mă suna rar, doar să mă întrebe dacă am nevoie de bani sau dacă am mâncat. Relația noastră era rece, pragmatică, fără dulcegării inutile.

Anii au trecut. M-am căsătorit cu Vlad, un bărbat blând și răbdător, care m-a învățat ce înseamnă sprijinul adevărat. Ne-am cumpărat un apartament micuț la marginea orașului și am început să visăm la copii. În tot acest timp, mama părea tot mai ocupată cu apartamentul moștenit: ba avea probleme cu chiriașii, ba se stricau lucruri prin casă, ba trebuia să meargă la ANAF pentru acte.

La început, o ajutam fără să comentez. Mă duceam să schimb becuri, să vorbesc cu vecinii sau să sun la diverse firme de reparații. Vlad mă susținea, dar îl vedeam cum oftează ori de câte ori primeam un nou telefon de la mama: „Irina, vino repede! S-a spart țeava la baie!” sau „Irina, chiriașii nu vor să plătească întreținerea!”

Într-o zi, după ce am petrecut patru ore încercând să repar o ușă blocată la apartament — timp în care Vlad a stat singur acasă cu cina rece — am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă într-o capcană: orice făceam pentru mama era insuficient și mereu apăreau alte probleme. Iar ea părea să uite complet de lecțiile despre independență pe care mi le predase cândva.

— Irina, nu poți să-i spui mamei tale să se descurce singură? — m-a întrebat Vlad într-o seară, cu voce blândă dar fermă.
— Cum să-i spun? E mama… Și totuși… — am răspuns eu, simțindu-mă vinovată și furioasă în același timp.

Am încercat să discut deschis cu ea:
— Mamă, poate ar fi mai bine să angajezi pe cineva care se pricepe la reparații. Sunt firme care se ocupă de tot: întreținere, relația cu chiriașii…
— Și să dau banii pe prostii? Nu vezi cât costă? Tu ai timp și știi ce trebuie făcut. Nu vreau străini prin casă!

Am simțit cum zidul dintre noi devine tot mai gros. Orice încercare de a-i explica faptul că am și eu o viață proprie se lovea de refuzul ei încăpățânat. În același timp, mă rodea sentimentul de vinovăție: dacă n-o ajutam, cine ar fi făcut-o? Tata era plecat demult și nu dorea să audă de problemele ei. Fratele meu mai mic era în străinătate și abia dacă răspundea la telefon.

Într-o zi, după ce am alergat de la serviciu direct la apartamentul mamei ca să primesc un instalator — pe care tot eu l-am găsit — am găsit-o stând pe canapea cu ochii roșii de plâns.
— Ce s-a întâmplat? — am întrebat speriată.
— M-am certat cu chiriașii… Au zis că nu mai stau dacă nu repari tu centrala până mâine…

Am simțit cum mă sufoc. „Dacă nu repari TU…” De ce trebuia mereu să fiu EU soluția tuturor problemelor ei?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru mama mea și la toate promisiunile despre independență care acum păreau doar vorbe goale. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva: poate că n-am fost destul de fermă; poate că ar fi trebuit s-o las să se descurce singură; poate că rolul meu era doar acela de a fi acolo când chiar nu mai putea nimeni altcineva.

A doua zi dimineață i-am spus:
— Mamă, te iubesc și vreau să te ajut când ai nevoie cu adevărat. Dar trebuie să înțelegi că am și eu viața mea. Nu pot fi mereu la dispoziția ta. Dacă vrei ca apartamentul să-ți aducă bani fără griji, trebuie să investești în oameni care se pricep. Eu nu pot fi specialistul tău personal.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:
— Poate ai dreptate… Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu fiu singură…

Atunci am realizat că dincolo de toate pretențiile ei era doar frica de singurătate și neputință. Poate că toți părinții ajung aici la un moment dat — iar copiii lor trebuie să găsească echilibrul între datorie și libertate.

M-am uitat lung în oglindă în acea seară și m-am întrebat: Oare cât din viața noastră ne aparține cu adevărat? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru cei care ne-au crescut?

Voi ce ați face în locul meu?