Între Datorie și Libertate: Povestea unei Mame Românce

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să vă țin pe toți în spate! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele murdare se adunau pe chiuvetă și nora mea, Alina, stătea pe telefon la masa din bucătărie.

Rareș s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, aceiași ochi pe care îi avea când era mic și venea plângând la mine după ce cădea cu bicicleta. Doar că acum nu mai era copilul meu. Era bărbat, cu o soție și un copil de crescut. Dar tot la mine venea când avea nevoie de ceva.

— Mamă, nu te enerva, te rog. Știi că nu găsim altă chirie la prețul ăsta. Și cu salariile noastre…

Alina a ridicat ochii din telefon și a oftat teatral:

— Dacă vrei să ne dai afară, spune direct, Maria. Nu ne mai ține cu jumătăți de măsură.

Mi-am simțit obrajii arzând. Cum am ajuns aici? Eu, care am muncit o viață întreagă ca să-i fie bine lui Rareș, acum eram tratată ca o povară în propria mea casă.

Totul a început când Rareș a terminat facultatea la Iași și s-a întors acasă, la Bacău. Era plin de vise: voia să-și găsească un job bun, să-și ia apartament, să-și întemeieze o familie. Dar viața nu e ca în filmele americane. Salariile mici, chirii mari, locuri de muncă puține. Așa că atunci când a cunoscut-o pe Alina și au decis să se căsătorească, le-am spus că pot sta la mine până își pun pe picioare.

La început era frumos. Seara găteam împreună, râdeam la masă, povesteam despre ziua fiecăruia. Dar după ce s-a născut nepoțica mea, Ilinca, totul s-a schimbat. Alina a intrat în concediu de creștere copil, Rareș lucra peste program ca să aducă bani în casă, iar eu… eu am devenit bona, bucătăreasa și menajera tuturor.

Nu mă plâng de muncă. Am crescut la țară, știu ce înseamnă să muncești de dimineață până seara. Dar mă doare când văd cum Rareș și Alina nu mai au niciun respect pentru mine. Dacă le spun ceva despre cum cresc copilul sau despre bani, se supără. Dacă tac, mă simt invizibilă.

Într-o zi, după ce am venit de la piață cu sacoșele pline și spatele rupt de durere, am găsit-o pe Alina uitându-se la seriale pe laptop. Ilinca plângea în pătuț, iar Rareș era la serviciu. M-am dus la ea:

— Alina, ai putea să o iei puțin pe Ilinca? Eu trebuie să pun cumpărăturile la loc și să pregătesc prânzul.

— Maria, nu vezi că mă uit la ceva? Las-o să plângă puțin, nu pățește nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când se întâmpla asta. Și nici ultima.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. Am stat în pat și m-am gândit la viața mea. Când eram tânără, visam să văd marea, să merg la teatru, să citesc cărți bune fără să fiu întreruptă din cinci în cinci minute. Dar mereu am pus pe primul loc familia. Când soțul meu a murit de tânăr, Rareș era tot ce aveam. Pentru el am renunțat la orice vis.

Dar oare cât poți sacrifica până te pierzi pe tine?

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Rareș:

— Rareș, trebuie să discutăm serios. Nu mai pot continua așa. Vreau și eu puțin timp pentru mine. Poate ar trebui să vă gândiți să vă mutați sau măcar să vă implicați mai mult în treburile casei.

Rareș s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat:

— Mamă, cum poți să spui asta? După tot ce ai făcut pentru mine… Acum vrei să ne dai afară?

— Nu vreau să vă dau afară! Vreau doar să nu mai simt că trăiesc pentru alții! am spus printre lacrimi.

Alina a intervenit:

— Dacă nu-ți convine, putem pleca! Dar să nu te miri dacă nu mai vezi nepoata!

Am rămas fără cuvinte. Era ca și cum tot sacrificiul meu nu mai conta pentru nimeni.

Zilele au trecut greu după acea discuție. Rareș era distant, Alina mă ignora complet. Ilinca era singura care îmi aducea bucurie când îmi zâmbea cu gurița ei fără dinți.

Într-o seară am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Lenuța: „Maria, hai cu mine la teatru sâmbătă! Ai nevoie să ieși din casă.”

Am ezitat mult. Dacă plec și se supără? Dacă au nevoie de mine? Dar apoi mi-am dat seama că nu pot continua așa. Am acceptat invitația.

Când le-am spus că plec sâmbătă seara la teatru cu Lenuța, Alina a râs:

— Să vedem cât reziști fără noi! Poate te răzgândești până atunci.

Dar nu m-am răzgândit. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă. Am râs cu Lenuța, am plâns la piesa de teatru și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit viața mea.

Când m-am întors acasă târziu, Rareș era treaz și mă aștepta:

— Mamă… îmi pare rău pentru tot. Cred că am uitat cât ai făcut pentru noi. Poate ar trebui să ne mutăm sau măcar să găsim o soluție ca să nu te mai simți singură în propria ta casă.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi.

Acum lucrurile nu sunt perfecte. Rareș și Alina încă stau cu mine, dar avem reguli clare: fiecare are responsabilitățile lui și eu am timp pentru mine. Încerc să-mi recuperez viața pas cu pas.

Mă întreb uneori: oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât putem sacrifica până ne pierdem pe noi? Voi ce ați face în locul meu?