Între Datorie și Libertate: Povestea unei Surori Împărțite

— Nu pot să cred că iar trebuie să vorbim despre asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ea cum stătea în fotoliul vechi, cu privirea pierdută pe geam. Era o după-amiază de toamnă, iar frunzele băteau în fereastră ca niște degete nerăbdătoare. Tocmai venisem să-i spun că am găsit rochia de mireasă perfectă, dar nici nu apucasem să deschid gura.

— Ștefan a depus actele de divorț. Acum trebuie să ne asigurăm că plătește pensia alimentară, altfel Eliza nu se va descurca singură, a spus mama, fără să mă privească. Niciun cuvânt despre nunta mea, despre fericirea mea. Doar grija pentru sora mea mai mică, Eliza.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când eram mici, eu eram cea care trebuia să o protejeze pe Eliza. Când tata a murit, mama s-a sprijinit pe mine ca pe un baston. Acum, când viața mea începea cu adevărat, tot eu trebuia să fiu stâlpul familiei.

— Mamă, eu mă mărit peste două luni. Nu pot să… nu pot să fiu și avocatul Elizei și sprijinul vostru și totul pentru toată lumea! am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Mama s-a întors spre mine cu ochii roșii.

— Tu ești singura pe care mă pot baza. Eliza e distrusă. Nu vezi? Nu are pe nimeni altcineva.

Am ieșit din cameră trântind ușa. Pe hol, Eliza stătea ghemuită pe trepte, cu ochii umflați de plâns.

— Îmi pare rău că-ți stric fericirea… a șoptit ea.

M-am aplecat lângă ea și am luat-o în brațe. Mirosea a lacrimi și a parfum ieftin.

— Nu tu îmi strici fericirea. Doar că… nu știu cum să le fac pe toate.

În acea noapte nu am dormit. M-am gândit la viitorul meu cu Vlad, logodnicul meu, la planurile noastre de a ne muta în București, la visul meu de a avea o familie mică și liniștită. Dar gândul la Eliza mă rodea. Cum să o las singură? Cum să-i spun mamei că nu mai pot fi mereu acolo?

A doua zi am mers la Vlad.

— Vlad, mama vrea să mă ocup de tot cu divorțul Elizei. Să vorbesc cu avocați, să merg la tribunal… Nu știu ce să fac.

Vlad m-a privit serios.

— E sora ta. Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta? Mereu te sacrifici pentru ei. Când ai de gând să trăiești și pentru tine?

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât reproșurile mamei.

— Dacă nu o ajut, mă simt vinovată. Dacă o ajut, simt că-mi pierd viața mea…

— Poate că ar trebui să-i spui mamei asta. Să-i spui că ai nevoie și tu de sprijin.

Am încercat. În seara următoare, la cină, am spus:

— Mamă, vreau să te ajut pe cât pot, dar am nevoie și eu de timp pentru mine și pentru Vlad. Nu pot să preiau totul.

Mama a izbucnit:

— Dacă tu nu ne ajuți, cine? Sora ta e slabă! Eu sunt bătrână! Tu ești singura noastră speranță!

Eliza s-a ridicat brusc de la masă și a fugit în camera ei. Am rămas cu mama, care plângea în tăcere.

În zilele următoare am încercat să găsesc un echilibru. Am sunat un avocat pentru Eliza, am mers cu ea la tribunal la primul termen. Dar fiecare vizită acasă era o povară. Mama mă privea ca pe un soldat care nu-și face datoria dacă lipsește o zi. Vlad devenea tot mai distant.

Într-o seară, după ce m-am întors de la mama, Vlad m-a întrebat:

— Tu chiar vrei să ne căsătorim? Sau vrei doar să fii salvatoarea familiei tale?

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu! Nu mai știu cine sunt fără problemele lor!

Nunta s-a apropiat ca o umbră grea. În ziua aceea, mama era preocupată doar de Eliza: dacă are rochie potrivită, dacă nu plânge prea mult. Vlad m-a luat de mână la altar și mi-a șoptit:

— Ești sigură?

Am dat din cap că da, dar inima mea era împărțită între două lumi.

După nuntă, Eliza s-a mutat temporar la noi. Plângea nopți întregi. Mama suna zilnic: „Ai vorbit cu avocatul? Ai rezolvat cu pensia alimentară?” Vlad a început să doarmă pe canapea.

Într-o noapte am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului.

„Oare cât timp poți trăi viața altora fără să-ți pierzi propria viață?”

M-am întors în casă și am privit-o pe Eliza adormită pe canapea. Am simțit milă, iubire și furie în același timp.

Astăzi încă încerc să găsesc răspunsul: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la fericire? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?