Între datorie și sufocare: Povestea mea cu tata

— Cum poți să faci asta? Nu ți-e rușine? E tatăl tău!
Vocea surorii mele, Irina, răsuna în telefon, tăioasă ca un cuțit. Stăteam pe marginea patului, cu ochii în tavan, încercând să-mi adun gândurile. În camera alăturată, tata tușea încet, ca un reproș mut.

Totul a început după ce mama a murit. Tata a rămas singur în casa veche din satul nostru din Buzău. Avea 74 de ani, iar sănătatea lui se șubrezea pe zi ce trecea. Irina e plecată în Italia de ani buni, iar eu, singurul rămas în țară, am simțit că e datoria mea să-l iau la București.

— Nu vreau să fiu o povară, băiete, mi-a spus tata când i-am propus să vină la mine.
— Nu ești o povară, tată. Ești familie.

Așa am crezut atunci. Dar nu eram pregătit pentru ce avea să urmeze.

Din prima zi, casa mea s-a schimbat. Tata nu suporta zgomotul orașului, se plângea de mirosuri, de liftul care scârțâia, de vecinii care vorbeau prea tare pe scară. În fiecare dimineață deschidea geamul larg și bombănea:
— Aici nici aerul nu e aer!

Îi găteam mâncărurile lui preferate, dar tot nu era bine. „Nu-i ca la mama acasă”, ofta el după fiecare lingură. Seara, când mă întorceam obosit de la muncă, îl găseam privind la televizor cu ochii goi sau răsfoind vechiul album cu poze. Uneori plângea în tăcere. Alteori mă certa că nu-l ascult sau că nu-i dau destulă atenție.

— Tu nu mă mai iubești de când ai plecat la oraș!
— Tată, nu e adevărat… Dar am serviciu, am rate… Nu pot fi tot timpul lângă tine!
— Atunci de ce m-ai adus aici? Ca să mă uit la pereți?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre faptul că nu-l las să fumeze în casă, a trântit ușa balconului și a urlat:
— Mai bine muream acolo decât să mă simt străin aici!

M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. Mă simțeam prins între două lumi: datoria față de el și nevoia mea de liniște. Prietena mea, Laura, încerca să mă susțină, dar tensiunea dintre ei era evidentă.

— Nu poți trăi așa la nesfârșit, mi-a spus ea într-o noapte. Te consumi pe tine și îl consumi și pe el.

Am încercat să vorbesc cu Irina. Mi-a spus că exagerez, că tata e bătrân și are nevoie de noi. Dar ea era la mii de kilometri distanță și nu simțea presiunea zilnică.

Într-o dimineață l-am găsit pe tata stând pe scaunul din bucătărie, cu palmele strânse în poală.

— Du-mă acasă, băiete. Aici nu mai pot.

Am simțit un nod în gât. Am încercat să-l conving să mai stea măcar până la primăvară, dar el era hotărât.

— Nu vreau să-ți stric viața. Și nici tu să nu-mi strici mie bătrânețea.

L-am dus înapoi la sat într-o zi mohorâtă de februarie. Pe drum n-am vorbit aproape deloc. Când am ajuns, a coborât încet din mașină și s-a uitat lung la casa lui.

— Aici mi-e locul, a spus simplu.

Când am ajuns acasă, telefonul a început să sune. Rudele mă întrebau cum am putut să-l las singur. Vecinii șușoteau pe la colțuri că sunt un fiu nerecunoscător. Irina mi-a scris un mesaj lung plin de reproșuri.

Dar nimeni nu știa cum era cu adevărat viața noastră împreună sub același acoperiș. Nimeni nu simțea apăsarea vinovăției care mă sufoca noapte de noapte.

Acum mă uit la pozele cu tata și mă întreb: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la liniște? Oare am fost egoist sau doar om? Voi ce ați fi făcut în locul meu?