Între datorii și iertare: Povestea mea cu Vlad și mama lui

— Nu poți să fii atât de încăpățânată, Irina! Pentru copilul ăsta trebuie să faci un compromis!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate ale lui Radu. Era a patra oară în luna asta când venea neinvitată, cu același discurs: „Împacă-te cu Vlad! Copilul are nevoie de un tată!”

M-am uitat la ea, obosită, cu cearcăne adânci sub ochi. Radu se juca pe covor, neatent la discuția noastră, dar știam că simte tensiunea. Îmi venea să țip, dar am strâns din dinți.

— Doamnă Mariana, Vlad a plecat. M-a lăsat cu datorii, cu rate la bancă și cu un copil care plângea noaptea după el. Cum puteți să-mi cereți să-l primesc înapoi?

Ea a oftat teatral și s-a așezat pe scaunul șubred de lângă masă.

— Toți bărbații mai greșesc. Dar tu trebuie să te gândești la viitorul lui Radu. Ce-o să-i spui când o să te întrebe de ce nu are și el o familie normală?

Mi-am mușcat buza. De patru luni mă luptam cu întrebarea asta. De patru luni încercam să-i explic lui Radu că tata e „plecat la muncă”, deși știam că Vlad nu muncea nicăieri. Când a plecat, a lăsat în urmă nu doar golul din sufletul copilului nostru, ci și facturi neplătite, rate la frigider și la televizorul pe care el îl voia „ca-n filme”.

În primele săptămâni după despărțire, am plâns în fiecare seară. Nu pentru Vlad — nu mai simțeam nimic pentru el de mult — ci pentru că nu știam cum o să mă descurc. Salariul meu de la farmacie abia acoperea chiria și grădinița lui Radu. Într-o zi, am găsit în cutia poștală o somație de la bancă: dacă nu plăteam 1.200 de lei în două săptămâni, urma executarea silită.

Am sunat-o pe mama plângând:

— Mamă, nu mai pot! M-au sunat de la bancă… Ce fac?

Ea mi-a răspuns calm:

— O să trecem și peste asta. Îți dau eu cât pot. Dar nu te mai gândi la Vlad. S-a dus.

Așa am început să mă ridic încet-încet. Am vândut televizorul „ca-n filme” cu jumătate din cât dădusem pe el. Am renunțat la abonamentul de internet și am început să gătesc acasă, orice era mai ieftin. Colegele de la farmacie m-au ajutat cu haine pentru Radu și chiar cu niște bani când am rămas fără nimic până la salariu.

Dar doamna Mariana nu se lăsa:

— Vlad a greșit, dar e tatăl copilului tău! O să se schimbe, îți promit! Dacă l-ai primi acasă, ar vedea ce pierde!

Am izbucnit:

— Nu vreau să-l mai văd! Nu vreau ca Radu să crească văzându-mă plângând sau certându-mă cu el! Ce fel de familie ar fi asta?

Ea s-a ridicat brusc:

— Ești egoistă! Te gândești doar la tine!

A plecat trântind ușa. Radu s-a speriat și a început să plângă. L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Mami e aici. N-o să te las niciodată.

În acea seară am stat mult pe gânduri. Poate chiar eram egoistă? Poate ar trebui să-i dau lui Vlad o șansă? Dar apoi mi-am amintit cum arunca cuvinte grele când era nervos, cum dispărea zile întregi fără explicații și cum m-a lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de el.

Într-o zi, Vlad a apărut la ușă. Era neras, cu ochii roșii.

— Irina… vreau să vorbim.

Am deschis ușa doar cât să-l văd.

— Ce vrei?

— Vreau să-l văd pe Radu. Și… poate putem încerca din nou?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Radu e la grădiniță. Iar eu nu mai vreau să încerc nimic cu tine. Ai avut șansa ta.

A oftat și a dat din cap.

— Mama ta m-a rugat să vin…

— Exact! Mama ta! Nu tu! Tu nici măcar nu m-ai sunat când am primit somația aia de la bancă!

A tăcut rușinat.

— O să plătesc eu datoriile… promit!

Am râs amar.

— Nu mai cred promisiunile tale.

A plecat fără să spună nimic.

Seara, doamna Mariana m-a sunat:

— Ești nebună! Cum poți să refuzi o familie?

Am închis telefonul fără răspuns.

Au trecut luni de atunci. Am reușit să achit datoriile cu ajutorul mamei și al colegelor. Am început să zâmbesc din nou, chiar dacă uneori mă apasă singurătatea. Radu crește frumos, chiar dacă întreabă uneori de tata.

Oamenii din bloc mă privesc uneori cu milă sau cu judecată. „Săraca Irina…”, aud șoapte pe scară. Dar eu știu că am făcut ce era mai bine pentru mine și pentru copilul meu.

Uneori mă întreb: oare chiar e egoism să-ți alegi liniștea? Sau e curaj? Voi ce ați fi făcut în locul meu?