Între dor și datorie: Povestea unei mame românce în Italia

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să te văd doar pe ecran! Vreau să fii aici, să mă vezi la meci, să mă cerți când nu-mi fac temele, să-mi gătești mâncarea aia pe care doar tu știi s-o faci!

Cuvintele lui Radu au explodat în liniștea apartamentului meu mic din Torino, făcându-mă să scap cana de ceai pe gresia rece. Era trecut de miezul nopții în Italia, dar la Bacău era deja dimineață. Îl vedeam pe ecranul telefonului, cu ochii roșii de plâns și cu vocea tremurândă. Avea doar 14 ani, dar părea mai bătrân decât mine în acea clipă.

— Radu, iubitul meu, știi că fac totul pentru tine și pentru sora ta…

— Nu vreau bani, mamă! Vreau pe tine! Vreau să vii acasă!

Am simțit cum mă sufoc. În jurul meu, pereții reci ai camerei de cămin păreau să se strângă. Am vrut să-i spun că nu înțelege, că nu are cum să știe cât de greu mi-a fost să plec, să las totul în urmă pentru ca el și Maria să aibă ce pune pe masă. Dar am tăcut. Pentru prima dată după mult timp, am tăcut.

Am plecat din România acum cinci ani. Soțul meu, Viorel, rămăsese acasă. El nu a vrut niciodată să plece. „Ce să caut eu printre străini? Aici e casa noastră!” îmi spunea mereu. Dar casa noastră era plină de datorii, iar copiii creșteau cu lipsuri. Așa că am ales eu să plec. Am lăsat totul: părinți bătrâni, prieteni, mirosul de cozonac din Ajun și râsetele copiilor mei.

Primele luni în Italia au fost un coșmar. Dormeam câte patru într-o cameră, lucram la curățenie de dimineața până seara și trimiteam fiecare bănuț acasă. Îmi spuneam că e doar o perioadă scurtă, că într-o zi o să ne reunim toți aici sau o să mă întorc cu destui bani încât să nu mai ducem grija zilei de mâine.

Dar anii au trecut. Maria a început liceul, Radu a crescut fără mine. Viorel s-a schimbat. La început mă suna zilnic, apoi tot mai rar. Într-o zi mi-a spus sec:

— Nu mai merge așa, Ana. Copiii au nevoie de tine aici. Eu nu pot fi și mamă, și tată.

— Știu… dar dacă mă întorc acum, pierdem tot ce-am construit.

— Ce-am construit? O familie risipită?

M-am simțit ca o trădătoare. Mamele din sat mă judecau pe la colțuri: „A lăsat copiii pentru bani!” Dar nimeni nu știa cum e să-ți vezi copilul plângând de foame sau să-ți ceară adidași noi și tu să nu ai ce-i da.

În Italia am găsit prietene ca mine: Mariana din Vaslui, care lucra la o bătrână bolnavă și plângea noaptea în pernă; Lenuța din Suceava, care nu-și văzuse copiii de șapte ani. Ne adunam duminica la biserică și ne povesteam dorurile. Uneori râdeam, alteori plângeam împreună.

Într-o zi, Mariana mi-a spus:

— Ana, tu crezi că o să ne ierte vreodată copiii noștri?

Am ridicat din umeri. Nu știam ce să-i răspund.

În seara aceea am primit un mesaj de la Viorel: „Radu a fugit de acasă. S-a certat cu mine și a plecat la bunici.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am sunat imediat acasă.

— De ce ai plecat, Radu?

— Pentru că nu mai suport! Tata țipă mereu la mine, Maria nu vorbește cu nimeni… Tu unde ești când avem nevoie de tine?

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la toate sacrificiile mele și m-am întrebat dacă au avut vreun rost.

A doua zi am cerut concediu și am cumpărat bilet spre România. Drumul spre casă mi s-a părut nesfârșit. Când am ajuns, Radu m-a privit cu ochi goi.

— Te-ai întors doar ca să pleci iar?

Nu am știut ce să-i răspund. Am stat o lună acasă. Am încercat să repar ce se putea repara: am gătit pentru ei, am mers la școală cu Maria, am stat de vorbă cu Viorel până târziu în noapte.

Într-o seară, Viorel mi-a spus:

— Ana, trebuie să alegi. Ori rămâi aici cu noi și o luăm de la capăt, ori te întorci în Italia și ne pierdem definitiv.

M-am uitat la copiii mei dormind și m-am simțit sfâșiată între două lumi: una a supraviețuirii materiale și alta a iubirii necondiționate.

Am ales să mă întorc în Italia încă o dată. Nu pentru bani, ci pentru că încă speram că pot construi ceva pentru ei. Dar sufletul meu a rămas acasă.

Acum scriu aceste rânduri într-o cameră mică din Torino și mă întreb: Oare copiii mei mă vor ierta vreodată? Oare am avut dreptul să aleg între pâine și dragoste? Ce ați fi făcut voi în locul meu?