Între Două Bucătării: Povestea Unei Soții Invizibile

— Iar ai pus prea multă sare, Ana. Nu ți-am spus de atâtea ori?

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ciorbă aburindă. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar privirea mi se oprește pe farfuria neatinsă din fața lui. E a treia oară săptămâna asta când gătesc supa după rețeta mamei lui, dar tot nu e bine. Mă simt ca un copil certat, deși am treizeci și doi de ani și o diplomă de inginer.

— Poate ar trebui să mergi la mama să vezi cum face ea. La ea niciodată nu e prea sărat, nici prea fad.

Înghit în sec. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. Nu vreau scandal. Nu vreau să-i dau motive să plece din nou la doamna Mariana, unde masa e mereu caldă și zâmbetul larg. Acolo nu există reproșuri, doar laude pentru băiatul ei minunat.

Mă așez la masă, încercând să par indiferentă.

— Poate că ar trebui să gătești tu, dacă tot știi mai bine, Vlad.

El oftează teatral și împinge farfuria deoparte.

— Nu e vorba că știu eu mai bine. Dar la mama totul are gustul copilăriei. Tu nu înțelegi.

Nu înțeleg? Poate chiar nu înțeleg ce caut aici, într-o căsnicie unde fiecare gest al meu e comparat cu al altcuiva. Mă ridic, duc farfuria la chiuvetă și las apa să curgă peste resturile de supă. Miroase a eșec.

În seara aceea, Vlad pleacă la mama lui „să mănânce ceva bun”. Rămân singură în bucătărie, cu lumina stinsă și capul sprijinit de dulap. Îmi amintesc primele luni după nuntă, când încercam să-i gătesc tot ce-i place: sarmale, ciorbă de burtă, papanași. Mereu găsea ceva de comentat: „La mama e mai acrișoară”, „Mama pune mai mult mărar”, „Mama nu arde niciodată ceapa”.

Am încercat să vorbesc cu el despre asta.

— Vlad, simt că orice fac nu e suficient. Parcă nici nu mă vezi.

— Exagerezi. Ești prea sensibilă. Nu poți să iei totul personal.

Dar cum să nu iau personal când fiecare masă devine un examen pe care îl pic? Când mama lui vine în vizită și inspectează discret bucătăria:

— Vai, Ana, ai pus ulei de floarea-soarelui la salată? Eu folosesc doar ulei presat la rece. Și ai grijă cu sarea, dragă, Vlad are tensiune.

Zâmbește cald, dar privirea ei spune altceva: „Nu ești destul de bună pentru băiatul meu.”

Într-o duminică, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre cine merge la cumpărături, primesc un mesaj de la mama mea:

„Ana, vino pe la noi la masă duminică. Am făcut plăcinta ta preferată.”

Merg fără Vlad. Mama mă îmbrățișează strâns și mă privește lung.

— Ce-ai pățit, fata mea? Ai slăbit…

Lacrimile îmi urcă în ochi fără să vreau.

— Nimic… doar mult stres la serviciu.

Nu pot să-i spun adevărul. Mi-e rușine că nu reușesc să fiu soția perfectă pentru Vlad. Mi-e rușine că mă simt invizibilă în propria casă.

Seara, când mă întorc acasă, Vlad e deja acolo. Pe masă miroase a friptură și cartofi copți.

— Mama a trecut pe aici și mi-a adus ceva bun. Vrei?

Îl privesc cum mănâncă cu poftă din caserola adusă de doamna Mariana. Nici nu mă întreabă dacă am mâncat sau dacă mi-e foame. Mă simt ca o fantomă care bântuie printre farfurii străine.

Încep să evit mesele împreună. Gătesc doar pentru mine sau comand ceva rapid. Vlad comentează:

— Nu mai gătești? Ce fel de soție ești?

Îmi vine să râd amar. Ce fel de soție sunt? Una care nu poate concura cu propria soacră în propria casă.

Într-o seară, după o zi grea la birou, găsesc pe masă un bilet:

„Sunt la mama. Nu mă aștepta.”

Mă privesc în oglindă și văd o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochi triști. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea să gătesc înainte de căsătorie — inventam rețete noi, invitam prieteni la masă. Acum totul s-a transformat într-un câmp de luptă.

Într-o zi, cedez nervos și îi spun lui Vlad:

— Dacă vrei să trăiești cu mama ta, du-te! Eu nu mai pot trăi așa!

Se uită la mine surprins, apoi ridică din umeri.

— Nu trebuie să faci atâta dramă pentru niște mâncare.

Dar nu e doar despre mâncare. E despre respect. Despre faptul că nu mă simt văzută sau apreciată.

Încep să merg la terapie. Psiholoaga mă întreabă:

— Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știu ce să răspund. Poate vreau doar să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cât de bine imit rețetele altcuiva.

Într-o seară, după multe ședințe de terapie și discuții cu mine însămi, îi spun lui Vlad:

— Eu nu mai pot continua așa. Dacă nu poți aprecia ceea ce fac și cine sunt eu, atunci poate că nu suntem potriviți unul pentru celălalt.

El tace mult timp. Apoi spune încet:

— Poate ai dreptate…

Nu știu ce va urma. Poate despărțire, poate o schimbare reală. Dar pentru prima dată după mult timp simt că respir din nou.

Oare câte femei trăiesc ca mine între două bucătării — una a așteptării și alta a dezamăgirii? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim pe placul altora? Voi ce ați face în locul meu?