Între două bunici: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai suport, mamă! Nu mai suport să vă certați în fața Ilincăi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce o strângeam pe fiica mea la piept. Ochii ei mari, căprui, mă priveau speriați, iar obrajii îi erau umezi de lacrimi. În sufragerie, mama și soacra mea se priveau ca două leoaice gata de atac, fiecare convinsă că are dreptate.

— Eu doar încerc să o învăț ce e bine, Petra! Să nu ajungă răsfățată ca alții! a spus mama, ridicând tonul.

— Și eu ce fac? O răsfăț? Eu îi dau dragoste, nu reguli absurde! a replicat soacra mea, cu vocea tăioasă.

De cinci ani trăiesc acest coșmar. De când s-a născut Ilinca, cele două femei cele mai importante din viața mea s-au transformat în rivale. Fiecare vizită la noi acasă se termina cu reproșuri, certuri și uși trântite. La început am crezut că e doar gelozie, că timpul le va aduce împreună. Dar timpul a făcut doar să adâncească prăpastia dintre ele.

Soțul meu, Vlad, încerca să stea deoparte. „Sunt femei, lasă-le să se descurce între ele”, îmi spunea el, dar nu înțelegea cât de tare mă durea să-mi văd copilul prins la mijloc. Ilinca a început să evite să vorbească despre bunici. Când venea una, întreba dacă vine și cealaltă. Când pleca una, ofta ușurată. Am început să observ că nu mai râde la fel de mult, că se teme să spună ce-și dorește.

Într-o zi, după o altă ceartă aprinsă între bunici — de data asta pe tema dulciurilor — am găsit-o pe Ilinca ascunsă sub masă, plângând încetișor.

— Mami, eu nu vreau să se certe… Nu vreau să mă mai joc cu ele… a șoptit ea.

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am știut că trebuie să fac ceva. Dar ce? Cum să aleg între mama mea și soacra mea? Cum să le spun că trebuie să se schimbe fără să le rănesc?

Am încercat să vorbesc cu fiecare separat. Cu mama am avut o discuție lungă într-o seară ploioasă, când Ilinca dormea.

— Mamă, te rog… Ilinca suferă. Nu mai poate suporta certurile voastre. Nu poți încerca să fii mai blândă cu soacra mea?

— Petra, tu nu înțelegi! Femeia asta vrea să-mi ia locul! Îi dă tot ce vrea copilului, nu are limite! Dacă nu pun eu piciorul în prag, cine o va educa?

Cu soacra mea a fost și mai greu. Ea era convinsă că mama e prea severă și că Ilinca are nevoie de afecțiune, nu de reguli.

— Petra, eu am crescut doi băieți singură! Știu ce înseamnă să fii mamă! Mama ta e prea rece… Copiii au nevoie de iubire!

Am încercat să le aduc la aceeași masă. S-a lăsat cu reproșuri vechi, cuvinte grele și tăceri apăsătoare. Ilinca s-a ascuns din nou în camera ei.

Într-o zi de duminică, când Vlad era plecat la serviciu și eu încercam să gătesc ceva rapid pentru toți, mama și soacra mea au venit amândouă fără să mă anunțe. S-au întâlnit în fața blocului și au urcat împreună. Când am deschis ușa și le-am văzut fețele încruntate, am știut că va fi rău.

— Ce faci aici? Nu era rândul tău azi! a spus mama către soacra mea.

— Eu vin când vreau la nepoata mea! Nu-mi spui tu când pot sau nu pot!

Ilinca a apărut în hol cu păpușa ei preferată în brațe. S-a uitat la ele speriată și apoi la mine.

— Mami… pot să merg la Maria? (vecina noastră)

Atunci am simțit că nu mai pot. Am ridicat vocea pentru prima dată în fața lor:

— Ajunge! Dacă nu puteți fi civilizate una cu cealaltă, nu mai veniți deloc! Ilinca suferă din cauza voastră! Nu vă mai vreau aici până nu vă schimbați!

A urmat o liniște grea. Mama a început să plângă. Soacra mea s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.

— Petra… cum poți să ne spui așa ceva? Noi suntem familia ta!

— Familia mea este Ilinca! Și ea are nevoie de liniște!

Au plecat amândouă fără un cuvânt. În acea seară am plâns până târziu. Vlad m-a ținut în brațe și mi-a spus că am făcut bine. Dar eu mă simțeam vinovată. Am stat zile întregi fără niciun semn de la ele. Ilinca părea mai liniștită, dar mă întreba mereu dacă bunicile o mai iubesc.

După două săptămâni, mama m-a sunat:

— Petra… îmi pare rău. Poate ai dreptate. Poate m-am lăsat dusă de orgoliu… Vreau doar ca Ilinca să fie fericită.

Soacra mea a venit după încă o zi:

— Poate ar trebui să încercăm să fim mai bune una cu cealaltă… pentru Ilinca.

Le-am invitat pe amândouă la noi acasă. Au venit cu flori și jucării pentru Ilinca. S-au privit stânjenite, dar au încercat să vorbească civilizat. Nu a fost ușor — nici acum nu e — dar măcar încearcă.

Uneori mă întreb: oare cât de mult rău pot face orgoliile noastre copiilor noștri? Și câte mame ca mine trebuie să aleagă între pacea familiei și fericirea propriului copil?