Între Două Case: Povestea Dreptului la Un Acoperiș

— Nu ai niciun drept să mai stai aici! — vocea mamei a spart liniștea serii, făcându-mă să tresar. Vlad, fratele meu mai mare, stătea în pragul ușii cu mâinile strânse în pumni, încercând să-și țină lacrimile în frâu. Eu eram ascunsă după colțul holului, cu inima bătându-mi nebunește. Nu era prima ceartă, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt definitiv.

Totul a început cu un an în urmă, când tata a plecat. Nu a fost o despărțire liniștită; au fost țipete, acuzații și uși trântite. Mama a rămas cu noi în apartamentul din cartierul Titan, dar atmosfera era încărcată de resentimente. Vlad avea 22 de ani și tocmai terminase facultatea. Își căuta de lucru, dar nu găsea nimic stabil. Eu aveam 17 ani și mă pregăteam de Bac.

— Mamă, nu pot să plec! Unde să mă duc? — vocea lui Vlad era spartă de disperare.
— Ai prieteni, ai rude! Eu nu mai pot să te țin aici. Ești adult, trebuie să-ți vezi de viața ta! — răspunse mama, cu ochii roșii de plâns și oboseală.

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia care altădată erau plini de râsete. Tata nu mai venea decât rar, și atunci doar ca să aducă bani sau să ne spună că „totul va fi bine”. Dar nu era bine. Mama era tot mai nervoasă, iar Vlad tot mai absent. Într-o seară, l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând și privind în gol.

— Irina, tu ce-ai face dacă ai rămâne fără casă? — m-a întrebat fără să mă privească.
— Nu știu… cred că m-aș duce la tata…
— Tata nu mă vrea nici el. Zice că n-are loc pentru mine la garsonieră.

Am simțit un nod în gât. Vlad era fratele meu, cel care mă apăra când eram mică, cel care îmi făcea sandvișuri noaptea târziu. Acum era un străin rătăcit între două lumi care nu-l mai voiau.

Într-o zi, mama a venit acasă cu o hârtie de la avocat. „Vreau să vând apartamentul și să împărțim banii”, mi-a spus sec. Vlad a refuzat să semneze orice act. S-au certat zile întregi. Eu încercam să-i împac, dar fiecare cuvânt al meu era ca o picătură într-un ocean de furie.

— Vlad, te rog… încearcă să vorbești cu mama! — i-am spus într-o seară.
— Nu mai am ce vorbi. Pentru ea sunt doar o povară.

Într-o noapte l-am auzit plângând în camera lui. M-am strecurat lângă el și l-am îmbrățișat. „Nu vreau să te pierd”, i-am șoptit. „Nici eu pe tine”, mi-a răspuns printre suspine.

Tata a venit într-o zi cu o propunere: „Vlad poate sta la mine o vreme, dar trebuie să-și găsească ceva repede.” Mama a refuzat categoric: „Nu vreau să-l mai văd aici!”

A urmat o perioadă de tăcere grea. Vlad a început să doarmă pe la prieteni, uneori chiar în mașina unui coleg. Eu mă simțeam vinovată că încă aveam un pat cald acasă. Mama părea ușurată că „problema” dispăruse, dar eu vedeam cum se uită lung la poza noastră de familie din sufragerie.

Într-o zi am primit un mesaj de la Vlad: „Nu mai pot. M-am gândit să plec din țară.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am fugit la mama și am izbucnit:

— Cum poți să fii atât de rece? E fiul tău!
— Nu înțelegi! Nu mai pot! Am muncit toată viața pentru voi și acum… acum nu mai am nimic!

Am plâns amândouă până târziu în noapte. În dimineața următoare am găsit-o pe mama privind pe geam, cu ochii goi.

— Irina… poate am greșit… dar nu știu cum să repar totul.

Am încercat să-l conving pe Vlad să vină acasă măcar pentru o discuție. A acceptat cu greu. S-au întâlnit la masa din bucătărie, unde altădată mâncam împreună sarmale de Crăciun.

— Mamă… nu vreau decât să am unde să dorm până îmi găsesc ceva stabil…
— Vlad… mi-e greu… dar ești fiul meu…

Au plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Vlad s-a întors acasă temporar. Între timp și-a găsit un job part-time și a început să pună bani deoparte pentru chirie. Mama a început terapie și încet-încet lucrurile s-au mai liniștit. Dar rana rămâne.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România trec prin astfel de drame? Cât valorează un acoperiș când sufletele sunt sfâșiate? Poate dragostea vindeca tot ce mândria distruge?