Între două case: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar discutăm despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria noastră mică, cu gresia crăpată și mirosul de cafea veche plutind în aer. Vlad, soțul meu, stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea fixată în podea.

— Nu discutăm, Mara, încercăm să găsim o soluție. Tata nu mai are mult, iar tu știi asta. Cum să-l lăsăm singur? a spus el, vocea lui calmă contrastând cu furtuna din sufletul meu.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. De luni bune, viața noastră se învârte în jurul acestei dileme: mama mi-a dat bani să punem avansul pentru un apartament, dar Vlad vrea să-i folosim pentru a-l ajuta pe socrul meu, Ion, care tocmai fusese diagnosticat cu cancer la plămâni. De fiecare dată când încercam să vorbim despre viitorul nostru, discuția se transforma într-o ceartă mocnită.

— Vlad, eu am visat la casa asta de când eram copil! Nu mai pot să stau cu chirie, să mă mut dintr-un loc în altul ca o valiză uitată pe peron. Avem nevoie de stabilitate pentru Ana. Fetița noastră merită o cameră a ei, nu să doarmă printre cutii și mobilă veche! am spus printre suspine.

El s-a apropiat și mi-a luat mâinile în ale lui.

— Știu, Mara. Dar dacă nu-l ajutăm pe tata acum… cine o va face? Sorin e plecat în Italia de ani de zile și nici nu răspunde la telefon. Eu sunt singurul care a rămas aici. Nu pot să-l abandonez.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a visurilor mele și una a datoriei față de familia lui Vlad. Mama mea, Elena, mă suna aproape zilnic să mă întrebe dacă am găsit ceva potrivit. „Să nu lași banii pe mâna altora! Să nu faci greșeala vieții tale!”, îmi repeta obsesiv.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am mers la spital să-l văd pe Ion. Era slab, cu ochii adânciți și pielea galbenă. M-a privit lung.

— Mara, știu că nu-ți e ușor. Dar nu vreau să vă fiu povară. Dacă puteți să mă ajutați cu tratamentul… bine. Dacă nu… Dumnezeu cu mila.

M-am întors acasă cu inima frântă. Ana m-a întâmpinat la ușă cu un desen: „Casa noastră”, scria stângaci sub o căsuță colorată cu roșu și verde. Am izbucnit în plâns.

A doua zi dimineață, mama a venit la noi cu plase pline de mâncare.

— Mara, nu mai am răbdare! Ce faci cu banii? Am găsit un apartament perfect lângă școală! Dacă nu te hotărăști acum, îi dau lui Radu să-și ia mașină!

Vlad a ieșit din dormitor și s-a uitat la noi ca la două străine.

— Doamnă Elena, vă rog să ne lăsați să decidem noi ce facem cu banii!

Mama s-a înroșit la față.

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru fata mea! Nu vreau să stea toată viața cu chirie sau să-și piardă banii pe tratamente fără speranță!

Vlad a trântit ușa și a ieșit pe balcon. Eu am rămas între ele două lumi care se sfâșiau una pe alta prin mine.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Ana întreba mereu când ne mutăm „acasă”, iar Vlad nu mai vorbea decât despre programările la spital și costurile tratamentului. Eu nu mai dormeam nopțile, făcând calcule peste calcule: dacă dăm banii pe tratament și Ion tot moare? Dacă îi păstrăm pentru apartament și Vlad nu mă iartă niciodată?

Într-o noapte, l-am găsit pe Vlad plângând pe balcon.

— Mara… mi-e frică. Mi-e frică să nu-l pierd pe tata și mi-e frică să nu te pierd pe tine.

L-am îmbrățișat strâns, simțind că ne scufundăm împreună într-un ocean de neputință.

A doua zi am decis să vorbesc cu Ion deschis.

— Tata Ion, dacă ar fi după dumneavoastră… ce ați face?

El s-a uitat lung la mine.

— Mara, eu am trăit destul. Voi sunteți tineri. Faceți-vă casa voastră. Sănătatea mea… e în mâna Domnului.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. I-am povestit lui Vlad ce mi-a spus tatăl lui. S-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și durere.

— Nu pot să aleg între tine și tata…

— Nici eu nu pot…

În cele din urmă am decis să împărțim banii: jumătate pentru avansul la apartament, jumătate pentru tratamentul lui Ion. Niciuna dintre părți nu era suficientă; apartamentul era mic și într-un cartier mărginaș, iar tratamentul acoperea doar câteva luni de spitalizare. Dar era tot ce puteam face fără să ne pierdem unul pe altul.

Ion s-a stins după patru luni. În apartamentul nostru micuț, Ana are acum camera ei — dar uneori o aud plângând noaptea după bunicul ei.

Stau acum pe balconul nostru îngust și mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Poate familia nu înseamnă niciodată „totul sau nimic”, ci doar compromisuri dureroase între dragoste și datorie. Voi ce ați fi ales?